What do you think?
Rate this book
Le Mage du Kremlin
On l’appelait le « mage du Kremlin ». L’énigmatique Vadim Baranov fut metteur en scène puis producteur d’émissions de télé-réalité avant de devenir l’éminence grise de Poutine, dit le Tsar. Après sa démission du poste de conseiller politique, les légendes sur son compte se multiplient, sans que nul puisse démêler le faux du vrai. Jusqu’à ce que, une nuit, il confie son histoire au narrateur de ce livre…
Ce récit nous plonge au cœur du pouvoir russe, où courtisans et oligarques se livrent une guerre de tous les instants. Et où Vadim, devenu le principal spin doctor du régime, transforme un pays entier en un théâtre politique, où il n’est d’autre réalité que l’accomplissement des souhaits du Tsar. Mais Vadim n’est pas un ambitieux comme les autres : entraîné dans les arcanes de plus en plus sombres du système qu’il a contribué à construire, ce poète égaré parmi les loups fera tout pour s’en sortir.
De la guerre en Tchétchénie à la crise ukrainienne, en passant par les Jeux olympiques de Sotchi, Le mage du Kremlin est le grand roman de la Russie contemporaine. Dévoilant les dessous de l’ère Poutine, il offre une sublime méditation sur le pouvoir.
Ce récit nous plonge au cœur du pouvoir russe, où courtisans et oligarques se livrent une guerre de tous les instants. Et où Vadim, devenu le principal spin doctor du régime, transforme un pays entier en un théâtre politique, où il n’est d’autre réalité que l’accomplissement des souhaits du Tsar. Mais Vadim n’est pas un ambitieux comme les autres : entraîné dans les arcanes de plus en plus sombres du système qu’il a contribué à construire, ce poète égaré parmi les loups fera tout pour s’en sortir.
De la guerre en Tchétchénie à la crise ukrainienne, en passant par les Jeux olympiques de Sotchi, Le mage du Kremlin est le grand roman de la Russie contemporaine. Dévoilant les dessous de l’ère Poutine, il offre une sublime méditation sur le pouvoir.
288 pages, Paperback
First published January 1, 2022
About the author
Giuliano da Empoli
17 books125 followersGiuliano da Empoli è un saggista e consigliere politico italiano e svizzero che vive a Parigi, dove insegna politica comparata a Sciences-Po. Nato in Francia, è cresciuto in diversi paesi europei, si è laureato in Giurisprudenza all'Università La Sapienza di Roma e ottenuto il master in Scienze Politiche all'Institut d'études politiques di Parigi. E'presidente del think tank Volta.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 676 reviews
August 26, 2022
I hope that "Il mago del Cremlino / Le mage du Kremlin" will soon be available in English. It has been much discussed in the Francophone world since it was released last winter just as Russia was invading the Ukraine. Its great merit was that it offered a compelling explanation as to what Putin's objectives were. "Le mage du Kremlin" is unquestionably great literature. As political science, I hope that it is bunk because it is profoundly pessimistic.
To summarize very briefly Da Empoli believes like the Marquis de Custine and Yevgeny Zamyatin that Russians want to live in an autocracy and find democracy emotionally distressful. Putin invaded the Ukraine because Russians want their leaders to impose order on chaos. Putin does not care how long it will take to win, because as long as chaos prevails in the Ukraine, his position in Russia will be extremely strong. This thesis would be absurd if it was not so well argued and thoroughly researched.
I urge GR members who know either French or Italian to read "Il mago del Cremlino / Le mage du Kremlin" as soon as possible. English readers unfortunately will have to wait.
To summarize very briefly Da Empoli believes like the Marquis de Custine and Yevgeny Zamyatin that Russians want to live in an autocracy and find democracy emotionally distressful. Putin invaded the Ukraine because Russians want their leaders to impose order on chaos. Putin does not care how long it will take to win, because as long as chaos prevails in the Ukraine, his position in Russia will be extremely strong. This thesis would be absurd if it was not so well argued and thoroughly researched.
I urge GR members who know either French or Italian to read "Il mago del Cremlino / Le mage du Kremlin" as soon as possible. English readers unfortunately will have to wait.
August 9, 2022
Un libro potentissimo!
Ci avevo visto giusto: meritava e merita di essere letto!
Giuliano da Empoli ha scritto un saggio/romanzo in cui racconta la storia di Vadim Baranov (personaggio che si ispira a Vladislav Surkov), colui che si è occupato della campagna elettorale di Putin, lo stratega la genesi del libro, gli intrecci e i protagonisti di uno dei luoghi più misteriosi e inaccessibili del potere, il Cremlino, a partire dalla prima campagna elettorale del 1999, che ha poi consentito allo Zar (così come viene chiamato Putin nel romanzo) di ascendere al potere.
Putin è stato l'uomo che serviva alla Russia in quel determinato periodo storico: per un decennio in Russia si era sperimentata la democrazia, ma il popolo russo ancora non era pronto a vivere in un Paese democratico. E due anni prima dell'assalto alle Torre Gemelle, in Russia si verifica l'analogo di quell'11 settembre, con gli attentati compiuti ad opera dei ceceni. Ecco che Putin cavalca l'onda, fuoriesce dalle sbiadite vesti del funzionario (con un passato misterioso di spia del KGB), per indossare quelle del presidente della Federazione Russa. E lo fa con la violenza.
Incarna così quella triade richiamata da Fëdor Dostoevskij ne I fratelli Karamazov
«Noi abbiamo rettificato la tua opera e l’abbiamo rifondata sul miracolo, il mistero e l’autorità. E gli uomini si sono rallegrati di essere guidati nuovamente come un gregge.»
(F. M. Dostoevskij, I fratelli Karamazov)
Si passa così dall'orizzontalità politica tipica negli anni novanta, che ha portato solo al caos, alla verticalità politica ristabilita da Putin che riesce a restaurare l'ordine con la violenza e l'autorità.
Giuliano da Empoli ha letto molto e si è documentato a lungo per scrivere questo romanzo che nasce da un saggio sui manipolatori mentali: l'autore voleva inizialmente inserire nel saggio la figura di Surkov, ma poi ha deciso di romanzarla ed ecco qui "Il mago del Cremlino".
Un libro imprenscindibile per capire chi è Putin, questo politico che ha fatto della violenza la sua forza e che altro non è che un uomo solo che guarda con ostilità all'occidente perché lo repura responsabile del crollo dell'impero russo.
"Putin non è né l’uno né l’altro. Come tutti i grandi politici appartiene al terzo tipo: l’attore che porta in scena se stesso, che non ha bisogno di recitare perché si è immedesimato a tal punto nel ruolo che la trama della pièce è diventata la sua storia, gli scorre nelle vene. Un regista, quando si trova per le mani un fenomeno del genere, non ha quasi nulla da fare. Deve limitarsi ad accompagnarlo. Evitare di complicargli la vita. Di tanto in tanto dare una spinta, ma leggera, basta pochissimo. Quella campagna elettorale è andata così. In teoria avrei dovuto esserne il regista. Lo stratega, come diceva Berezovskij, che pensava di esserlo lui. E invece no. Ai comandi c’era già Putin. Solo."
Per chi volesse incuriorsi, può ascoltare il podcast su Spotify, realizzato da Mondadori Studios in cui si può ascoltare Giuliano da Empoli:
https://open.spotify.com/show/2MaXUQo...
Ci avevo visto giusto: meritava e merita di essere letto!
Giuliano da Empoli ha scritto un saggio/romanzo in cui racconta la storia di Vadim Baranov (personaggio che si ispira a Vladislav Surkov), colui che si è occupato della campagna elettorale di Putin, lo stratega la genesi del libro, gli intrecci e i protagonisti di uno dei luoghi più misteriosi e inaccessibili del potere, il Cremlino, a partire dalla prima campagna elettorale del 1999, che ha poi consentito allo Zar (così come viene chiamato Putin nel romanzo) di ascendere al potere.
Putin è stato l'uomo che serviva alla Russia in quel determinato periodo storico: per un decennio in Russia si era sperimentata la democrazia, ma il popolo russo ancora non era pronto a vivere in un Paese democratico. E due anni prima dell'assalto alle Torre Gemelle, in Russia si verifica l'analogo di quell'11 settembre, con gli attentati compiuti ad opera dei ceceni. Ecco che Putin cavalca l'onda, fuoriesce dalle sbiadite vesti del funzionario (con un passato misterioso di spia del KGB), per indossare quelle del presidente della Federazione Russa. E lo fa con la violenza.
Incarna così quella triade richiamata da Fëdor Dostoevskij ne I fratelli Karamazov
«Noi abbiamo rettificato la tua opera e l’abbiamo rifondata sul miracolo, il mistero e l’autorità. E gli uomini si sono rallegrati di essere guidati nuovamente come un gregge.»
(F. M. Dostoevskij, I fratelli Karamazov)
Si passa così dall'orizzontalità politica tipica negli anni novanta, che ha portato solo al caos, alla verticalità politica ristabilita da Putin che riesce a restaurare l'ordine con la violenza e l'autorità.
Giuliano da Empoli ha letto molto e si è documentato a lungo per scrivere questo romanzo che nasce da un saggio sui manipolatori mentali: l'autore voleva inizialmente inserire nel saggio la figura di Surkov, ma poi ha deciso di romanzarla ed ecco qui "Il mago del Cremlino".
Un libro imprenscindibile per capire chi è Putin, questo politico che ha fatto della violenza la sua forza e che altro non è che un uomo solo che guarda con ostilità all'occidente perché lo repura responsabile del crollo dell'impero russo.
"Putin non è né l’uno né l’altro. Come tutti i grandi politici appartiene al terzo tipo: l’attore che porta in scena se stesso, che non ha bisogno di recitare perché si è immedesimato a tal punto nel ruolo che la trama della pièce è diventata la sua storia, gli scorre nelle vene. Un regista, quando si trova per le mani un fenomeno del genere, non ha quasi nulla da fare. Deve limitarsi ad accompagnarlo. Evitare di complicargli la vita. Di tanto in tanto dare una spinta, ma leggera, basta pochissimo. Quella campagna elettorale è andata così. In teoria avrei dovuto esserne il regista. Lo stratega, come diceva Berezovskij, che pensava di esserlo lui. E invece no. Ai comandi c’era già Putin. Solo."
Per chi volesse incuriorsi, può ascoltare il podcast su Spotify, realizzato da Mondadori Studios in cui si può ascoltare Giuliano da Empoli:
https://open.spotify.com/show/2MaXUQo...
February 10, 2024
I am clearly an outlier here as I fail to see why this book has become " an international sensation" as the blurb states, or indeed why so many quality news and literary/history publications have reviewed this at a 5-star/rave level.
The Wizard of the Kremlin is a weak attempt to provide a current affairs fictional story about working at the heart of the Kremlin for Putin. Yet it fails on all levels and is certainly not propelling or breathless as the book's blurb states.
There is mention, although quite briefly within the book, of the Sochi Olympics, the loss of the Kursk submarine and Ukraine. But given the author wants to show the role of Vadim Baranov, the spin doctor, within Putin's regime and how "the regime he helped build" [source hardback blurb], these are shallow, and other key events are missing and not mentioned.
The Ukraine aspect is limited to mentions of the invasion of Crimea, the Maidan revolution and the use of little green men in the Donbas, and even these offer little to the reader about Putin or even the main character's role. Other glaring absences, include how the Putin machine removed all political opponents such as Navalny; how Russia involved itself in Syria and Africa, for example; there is nothing at all on state sponsored poisoning as that of say Sergei Skripal, Alexander Litvinenko, and Yuri Shchekochikhin, the latter investigated the Russian apartment bombings and died mysteriously prior to a trip to the USA in 2003; something else skipped over rather too quickly was those Moscow, Volgodonsk and Buynaksk apartment bombings, except the author has some nonsense with Putin saying to Baranov, that we would never do this [bombing his own people], although others might.
Overall, a weak set of characters wrapped around a weak story that treats the murderer in the Kremlin with kid gloves.
The Wizard of the Kremlin is a weak attempt to provide a current affairs fictional story about working at the heart of the Kremlin for Putin. Yet it fails on all levels and is certainly not propelling or breathless as the book's blurb states.
There is mention, although quite briefly within the book, of the Sochi Olympics, the loss of the Kursk submarine and Ukraine. But given the author wants to show the role of Vadim Baranov, the spin doctor, within Putin's regime and how "the regime he helped build" [source hardback blurb], these are shallow, and other key events are missing and not mentioned.
The Ukraine aspect is limited to mentions of the invasion of Crimea, the Maidan revolution and the use of little green men in the Donbas, and even these offer little to the reader about Putin or even the main character's role. Other glaring absences, include how the Putin machine removed all political opponents such as Navalny; how Russia involved itself in Syria and Africa, for example; there is nothing at all on state sponsored poisoning as that of say Sergei Skripal, Alexander Litvinenko, and Yuri Shchekochikhin, the latter investigated the Russian apartment bombings and died mysteriously prior to a trip to the USA in 2003; something else skipped over rather too quickly was those Moscow, Volgodonsk and Buynaksk apartment bombings, except the author has some nonsense with Putin saying to Baranov, that we would never do this [bombing his own people], although others might.
Overall, a weak set of characters wrapped around a weak story that treats the murderer in the Kremlin with kid gloves.
November 22, 2023
Update: English translation coming from Pushkin Press on 24 January 2024!
If you are in the mood for a political novel, read this! It is essentially a very long monologue of Vadim Baranov, a fictional character based on Vladislav Surkov, one of Putin’s closest advisers and spin doctors at the time he rose to power and sought to consolidate it.
The novel is fascinating, mostly because it gives insight in Putin’s philosophy and belief system. But its strongest point for me were the countless nuggets of political wisdom on power and politics and the excellent dialogues with Berezovsky and Putin. And it is very well written as well.
It reminded me a bit of a good Robert Harris novel, who also writes about power very well.
If you are in the mood for a political novel, read this! It is essentially a very long monologue of Vadim Baranov, a fictional character based on Vladislav Surkov, one of Putin’s closest advisers and spin doctors at the time he rose to power and sought to consolidate it.
The novel is fascinating, mostly because it gives insight in Putin’s philosophy and belief system. But its strongest point for me were the countless nuggets of political wisdom on power and politics and the excellent dialogues with Berezovsky and Putin. And it is very well written as well.
It reminded me a bit of a good Robert Harris novel, who also writes about power very well.
May 29, 2023
Să faci literatură din ascensiunea și conducerea tiranică a noului țar, asta reușește cu mare talent și cu subtilitate Giuliano da Empoli. Sigur, despre Putin au scris mulți, unii au și plătit cu viața, dar cartea asta este cumva altfel. E spusă din punctul de vedere al consilierului său, care i-a facilitat ascensiunea și l-a servit cu fidelitate, acceptând și justificându-și comportamentul tiranic al stăpânului fără să trădeze , dar înlăturat de acesta când nu-i mai era de niciun ajutor. Sunt pagini de literatură cu adevărată atmosferă rusească ,iată, din condeiul francez al unui eseist politic italian. Cu certitudine un must read.
March 28, 2023
„Deși nemărginit, acest imperiu nu este decât o închisoare a cărei cheie o are împăratul.”
Dacă îți dorești să citești o panoramă inedită a istoriei Rusiei din ultimele trei decenii, pseudo-romanul lui Giuliano da Empoli este alegerea perfectă; se bazează pe multă istorie autentică, de multe ori cu personaje reale istorice, fără înflorituri și cu multă seriozitate în demersul său; în același timp, „povestea” curge fluent, fiind, în mod sigur, și pe placul cititorilor de beletristică.
O docu-ficțiune, întreg romanul lui Giuliano da Empoli este o lungă confesiune a unuia dintre artizanii fictivi ai noii Rusii, Vadim Baranov, cel care a stat la baza remodelării lui Putin într-un specialist al expunerii media. Vadim îl cunoaște încă de când era doar o propunere pentru postul de președinte, dar își dă seama imediat de potențialul său, de inteligența diabolică și de dorința de a reuși prin propriile forțe și fără scrupule. Restul este, desigur, istorie, dar istorie reinterpretată bine scrisă de autorul francez, într-o carte pe care vi-o recomand pentru a înțelege mai bine momentul pe care îl trăim...
Dacă îți dorești să citești o panoramă inedită a istoriei Rusiei din ultimele trei decenii, pseudo-romanul lui Giuliano da Empoli este alegerea perfectă; se bazează pe multă istorie autentică, de multe ori cu personaje reale istorice, fără înflorituri și cu multă seriozitate în demersul său; în același timp, „povestea” curge fluent, fiind, în mod sigur, și pe placul cititorilor de beletristică.
O docu-ficțiune, întreg romanul lui Giuliano da Empoli este o lungă confesiune a unuia dintre artizanii fictivi ai noii Rusii, Vadim Baranov, cel care a stat la baza remodelării lui Putin într-un specialist al expunerii media. Vadim îl cunoaște încă de când era doar o propunere pentru postul de președinte, dar își dă seama imediat de potențialul său, de inteligența diabolică și de dorința de a reuși prin propriile forțe și fără scrupule. Restul este, desigur, istorie, dar istorie reinterpretată bine scrisă de autorul francez, într-o carte pe care vi-o recomand pentru a înțelege mai bine momentul pe care îl trăim...
July 31, 2023
Bine spusă “povestea”. Nici măcar razant nu-i o capodoperă - contrar opiniilor emise de “influenții” băgători de seamă și plătiți pentru asta (!), când au anunțat și prezentat prin reviste, cu risipă de adjective, această apariție editorială.
Cea mai greșită afirmație dintre toate nici măcar n-are legătură cu valoarea literară a acestui roman: zice că mulți cititori vor fi având ocazia, odată cu lectura “Magului…”, să priceapă mai bine cum stau lucrurile la Kremlin, să-l vadă pe Putin în adevărata lui, sinistră, înfățișare. Fals!
Ba chiar, de mulții analfabeți funcțional - pe care cu mândrie patriotică îi numărăm în această țară - unele opinii din carte ar putea fi luate, eronat, ad litteram! Eu, unul, m-am crispat la calomniile antioccidentale, chiar dacă erau emise de personaje oarecum “frecventabile” sau, dimpotrivă, clar negative ale clicii politice rusești.
Stăm cu toții, unii chiar fascinați, și ne uităm în gura și la mimica (minimalistă, cum îi șade bine unui dobitoc totalitar ce-și dă singur importanță) ale lui Putin. Încercând să i le descifrăm, să anticipăm din gesturi și din ridicări de sprânceană următorul său decret mortal. Părerea mea este că autorul îi face un portret aproape măgulitor, din care sus-pomeniții analfabeți funcțional vor înțelege că Putin e admirabil. De speriat, dar și de admirat…
Departe de a fi vreo capodoperă, nici vreo revelație, mi-e tot mai clar în ce proporție luările de poziție elogioase, românești, la adresa apariției de față au fost trâmbițate pentru a capta bunăvoința ed. Humanitas sau a conducerii editurii. Ori, poate, contra cost, contra niște servicii, o mână spală pe alta etc…
Later edit: la ce spuneam eu despre primejdia ca romanul să fie luat ca atare (pe nemestecate) de niște analfabeți funcțional - https://www.contributors.ro/o-carte-p...
Cea mai greșită afirmație dintre toate nici măcar n-are legătură cu valoarea literară a acestui roman: zice că mulți cititori vor fi având ocazia, odată cu lectura “Magului…”, să priceapă mai bine cum stau lucrurile la Kremlin, să-l vadă pe Putin în adevărata lui, sinistră, înfățișare. Fals!
Ba chiar, de mulții analfabeți funcțional - pe care cu mândrie patriotică îi numărăm în această țară - unele opinii din carte ar putea fi luate, eronat, ad litteram! Eu, unul, m-am crispat la calomniile antioccidentale, chiar dacă erau emise de personaje oarecum “frecventabile” sau, dimpotrivă, clar negative ale clicii politice rusești.
Stăm cu toții, unii chiar fascinați, și ne uităm în gura și la mimica (minimalistă, cum îi șade bine unui dobitoc totalitar ce-și dă singur importanță) ale lui Putin. Încercând să i le descifrăm, să anticipăm din gesturi și din ridicări de sprânceană următorul său decret mortal. Părerea mea este că autorul îi face un portret aproape măgulitor, din care sus-pomeniții analfabeți funcțional vor înțelege că Putin e admirabil. De speriat, dar și de admirat…
Departe de a fi vreo capodoperă, nici vreo revelație, mi-e tot mai clar în ce proporție luările de poziție elogioase, românești, la adresa apariției de față au fost trâmbițate pentru a capta bunăvoința ed. Humanitas sau a conducerii editurii. Ori, poate, contra cost, contra niște servicii, o mână spală pe alta etc…
Later edit: la ce spuneam eu despre primejdia ca romanul să fie luat ca atare (pe nemestecate) de niște analfabeți funcțional - https://www.contributors.ro/o-carte-p...
April 3, 2023
Foarte bine documentat și scris cu o anumită măiestrie neîntâlnită adesea la scriitorii care, precum Giuliano Da Empoli, sunt cunoscuți în special pentru eseurile lor politice, “Magul de la Kremlin”, primul său roman, a cunoscut un mare success in Franta si nu numai.
Interesant este că romanul a fost finalizat in 2021, cu un an înainte de invazia Rusiei in Ucraina ceea ce îi ofera cartii un caracter vizionar.
În timpul cercetărilor politice, autorul a dat peste figura lui Vladislav Surkov, care acum sub aura ficțiunii este redat de autor sub identitatea lui Vadim Baranov, personaj fictiv al romanului, unul dintre cei mai apropiați consilieri ai lui Putin care acum locuiește retras.
În spatele ascensiunii la putere a lui Putin se ascunde spiritul unui ideolog care sub forma unei confesiuni, va dezvalui într-o singura noapte secretele sistemului politic al țării sale. Întreaga afacere a fost concepută, așa cum se întâmplă adesea în politică, ca un spectacol.
Conversația este de fapt un lung monolog în care se dezvăluie treptat firele care stau la baza întregului teatru politic.
Interesant este că romanul a fost finalizat in 2021, cu un an înainte de invazia Rusiei in Ucraina ceea ce îi ofera cartii un caracter vizionar.
În timpul cercetărilor politice, autorul a dat peste figura lui Vladislav Surkov, care acum sub aura ficțiunii este redat de autor sub identitatea lui Vadim Baranov, personaj fictiv al romanului, unul dintre cei mai apropiați consilieri ai lui Putin care acum locuiește retras.
În spatele ascensiunii la putere a lui Putin se ascunde spiritul unui ideolog care sub forma unei confesiuni, va dezvalui într-o singura noapte secretele sistemului politic al țării sale. Întreaga afacere a fost concepută, așa cum se întâmplă adesea în politică, ca un spectacol.
Conversația este de fapt un lung monolog în care se dezvăluie treptat firele care stau la baza întregului teatru politic.
September 21, 2022
Ce livre est un petit bijoux qui m’a permis d’entrer dans les arcanes de l’empire russe et de mieux comprendre ce qui se passe dans la tête du Tsar Poutine qui est arrivé au pouvoir par hasard ? Pour redonner à la Russie la place qu’elle méritait dans le monde ?…
Ce livre mérite amplement d���être primé dans cette rentrée littéraire
5 ⭐️
Ce livre mérite amplement d���être primé dans cette rentrée littéraire
5 ⭐️
June 5, 2023
3.5 ☆ Vreau să consemnez în primul rând că nu sunt de acord cu citatul ăsta:
"KGB-ul fără Partidul Comunist nu este decât o bandă de tâlhari".
Partidul Comunist a fost în sine o bandă de tâlhari, legitimat cu forța, dedat la crime și execuții, cu diferendele dintre lideri rezolvate în cel mai pur stil mafiot.
Numai că acum banda de tâlhari își pierduse structura în cadrul căreia acționa organizat. Au rămas doar tâlharii fără bandă, dar mai ales, fără căpetenie.
În Rusia, secole de-a rândul, nobilii au fost îngroziți de două lucruri mai rău decât de un tiran crud și sângeros, anume, de revoltele norodului și de vidul de putere. Începând de la "Vremurile tulburi" teama de haos, invazii, foamete și revolte au urmărit pe nobilul rus atât de profund încât să accepte fără crâcnire autocrația. Un mileniu de conduceri autoritare e o perioadă suficient mare încât să se dezvolte o disociere a gândirii și o cultură aparte a minciunii și servituții.
Președintele Elțîn era într-o continuă degenerescență. Abia mai putea vorbi articulat din pricina bolilor și a alcoolismului cronic. Oligarhii care dețineau informația la toate nivelurile (presă, televiziune, radio), căutau un nou lider, preferabil unul maleabil și ușor de condus din culise.
Așa că au scos un personaj pentru a-l propune țării, și anume, necunoscutul Vladimir Putin, care era cotat cu un procent infim în opțiunea electoratului. Dar asta nu era o problemă pentru Boris Berezovski care, după primul mandat al lui Elțîn, îi convinsese pe ruși să-l aleagă încă o dată, printr-o abilă campanie de manipulare și editări video. Boris Berezovski va spune mai târziu că poate convinge mulțimea să voteze și o maimuță dacă e nevoie. Pentru a descrie aceste manipulări sociale, bazate pe tehnica de ultimă oră, se va naște un nou cuvânt în limba rusă, în acele vremuri cenușii: "polittehnologhia" (Françoise Thom- Putin și putinismul).
Berezovski va trebui să îi creeze un război lui Putin pentru a aduna mulțimea în jurul său, ca să îl aleagă masiv. Numai că pe lângă potemkinada oligarhului se pregătea unul real, un război ale cărui culise nu se cunosc nici acum prea bine. E cert că el a pornit odată cu exploziile de la Moscova, evenimente care au propulsat un Putin răzbunător obținând un mandat câștigat în primul tur. Așadar ascensiunea lui Putin începea laolaltă cu un război de câțiva ani în Cecenia.
Berezovski nu știa că ei, oligarhii, își vor pierde toate sforile și vor deveni la rândul lor cei folosiți chiar de cel proaspăt înscăunat, tocmai pentru că puterea lui nu provenea de la oligarhi, ci de la foștii kaghebiști.
Tot ce le-a luat Putin oligarhilor a fost puterea politică, ei și-au putut păstra afacerile, doar că acum ei stăteau la dispoziția țarului, la fel și averile lor, care puteau fi ruinate oricând. Numai disidenții și trădătorii au fost urmăriți până în pânzele albe și executați în diverse locuri de pe planetă. În vechea și noua Rusie vor cădea însă și mulți oameni nevinovați, jurnaliști și politicieni deopotrivă.
În funcție de cheia în care e citit acest roman, Putin poate ieși cu o nuanță umană, spălat de sânge prin toate justificările care se adună în cuvintele lui Boris Baranov. Urmează toate clișeele spuse de consilierul rus, care va fi uneori conștiința "Țarului", despre Occidentul care dorește dezmembrarea Rusiei și revenirea la un președinte marionetă, ca Elțîn. Incapacitatea Rusiei de a funcționa ca o democrație e pusă pe seama Occidentului de secole. E suficient să citești puțină istorie a secolelor XVIIl-XIX și se vor găsi aceleași temeri și acuzații asupra Vestului, numai că, evident, pericolul atunci nu venea din SUA, ci de la marile puteri ale vremurilor, Franța și Marea Britanie. Teama viscerală a Rusiei de Occident și de influența sa e multiseculară, la fel și fascinația. Tot de acolo trebuie să vină și respectul, fară de care liderii din est nu pot opera decât în cheia resentimentului.
De ce nu e condamnbil Da Empoli pentru nuanțele de interpretare ale romanului? Tocmai pentru că povestea este spusă de un rus, iar rusul, indiferent de condiția socială, are înrădacinată timp de atatea secole dualitatea ură-fascinație pentru tot ce e străin. Mai mult de atat, s-a camuflat prin servitutea lui în jurul conducătorului suficient de bine încât să cunoască dorințele și ordinele fără ca acestea să mai fie spuse explicit, dar nu numai atât, i-a împrumutat și gândirea întru totul. Sunt prea puțin părerile lui Boris Baranov și mult mai mult vorbele spuse de-a lungul anilor de "țar".
În schimb evenimentele, așa cum le-a consemnat istoria, sunt reale. Aș spune că peste unele se trece mult prea ușor în raport cu importanța lor, în timp ce altele, la fel de importante, nu pătrund deloc în țesătura poveștii.
Unele personaje sunt numite, iar pe altele trebuie să le deduci din descriere; Anna Politkovskaia e unul dintre ele.
Alt pasaj al cărui deznodământ trebuie dedus e cel al momentului când lui Evgheni Prigojin i se cere să pună la punct ceea ce se va numi "Fabrica de troli". Numai că n-o numește nicicum, Boris Baranov îi dă indicații lui Prigojin despre viitorul manipulării prin tehinicile noi.
O carte utilă pe această temă ar fi "Trolii lui Putin" de Jessikka Aro.
Aș adauga la final o serie de cărți care descriu laolaltă o istorie a Rusiei postcomuniste, dar mai cu seamă descriu împreună tabloul erei Putin.
Vor fi găsite nu doar evenimentele din carte mult mai detaliate, dar și altele, foarte importante, care nu au pătruns nici măcar aluziv în roman. Datorită acestor cărți am reușit să separ istoria de zgura resentimentară din roman.
• Putin și putinismul de Françoise Thom
• Rusia lui Putin de Anna Politkovskaia
• Oamenii lui Putin de Catherine Belton
• Din Rusia, cu sânge de Heidi Blake
• Hai să vorbim despre Putin de Mark
Galeotti
• Războaiele ruso-cecene 1994-2004 de Mark Galeotti.
"KGB-ul fără Partidul Comunist nu este decât o bandă de tâlhari".
Partidul Comunist a fost în sine o bandă de tâlhari, legitimat cu forța, dedat la crime și execuții, cu diferendele dintre lideri rezolvate în cel mai pur stil mafiot.
Numai că acum banda de tâlhari își pierduse structura în cadrul căreia acționa organizat. Au rămas doar tâlharii fără bandă, dar mai ales, fără căpetenie.
În Rusia, secole de-a rândul, nobilii au fost îngroziți de două lucruri mai rău decât de un tiran crud și sângeros, anume, de revoltele norodului și de vidul de putere. Începând de la "Vremurile tulburi" teama de haos, invazii, foamete și revolte au urmărit pe nobilul rus atât de profund încât să accepte fără crâcnire autocrația. Un mileniu de conduceri autoritare e o perioadă suficient mare încât să se dezvolte o disociere a gândirii și o cultură aparte a minciunii și servituții.
Președintele Elțîn era într-o continuă degenerescență. Abia mai putea vorbi articulat din pricina bolilor și a alcoolismului cronic. Oligarhii care dețineau informația la toate nivelurile (presă, televiziune, radio), căutau un nou lider, preferabil unul maleabil și ușor de condus din culise.
Așa că au scos un personaj pentru a-l propune țării, și anume, necunoscutul Vladimir Putin, care era cotat cu un procent infim în opțiunea electoratului. Dar asta nu era o problemă pentru Boris Berezovski care, după primul mandat al lui Elțîn, îi convinsese pe ruși să-l aleagă încă o dată, printr-o abilă campanie de manipulare și editări video. Boris Berezovski va spune mai târziu că poate convinge mulțimea să voteze și o maimuță dacă e nevoie. Pentru a descrie aceste manipulări sociale, bazate pe tehnica de ultimă oră, se va naște un nou cuvânt în limba rusă, în acele vremuri cenușii: "polittehnologhia" (Françoise Thom- Putin și putinismul).
Berezovski va trebui să îi creeze un război lui Putin pentru a aduna mulțimea în jurul său, ca să îl aleagă masiv. Numai că pe lângă potemkinada oligarhului se pregătea unul real, un război ale cărui culise nu se cunosc nici acum prea bine. E cert că el a pornit odată cu exploziile de la Moscova, evenimente care au propulsat un Putin răzbunător obținând un mandat câștigat în primul tur. Așadar ascensiunea lui Putin începea laolaltă cu un război de câțiva ani în Cecenia.
Berezovski nu știa că ei, oligarhii, își vor pierde toate sforile și vor deveni la rândul lor cei folosiți chiar de cel proaspăt înscăunat, tocmai pentru că puterea lui nu provenea de la oligarhi, ci de la foștii kaghebiști.
Tot ce le-a luat Putin oligarhilor a fost puterea politică, ei și-au putut păstra afacerile, doar că acum ei stăteau la dispoziția țarului, la fel și averile lor, care puteau fi ruinate oricând. Numai disidenții și trădătorii au fost urmăriți până în pânzele albe și executați în diverse locuri de pe planetă. În vechea și noua Rusie vor cădea însă și mulți oameni nevinovați, jurnaliști și politicieni deopotrivă.
În funcție de cheia în care e citit acest roman, Putin poate ieși cu o nuanță umană, spălat de sânge prin toate justificările care se adună în cuvintele lui Boris Baranov. Urmează toate clișeele spuse de consilierul rus, care va fi uneori conștiința "Țarului", despre Occidentul care dorește dezmembrarea Rusiei și revenirea la un președinte marionetă, ca Elțîn. Incapacitatea Rusiei de a funcționa ca o democrație e pusă pe seama Occidentului de secole. E suficient să citești puțină istorie a secolelor XVIIl-XIX și se vor găsi aceleași temeri și acuzații asupra Vestului, numai că, evident, pericolul atunci nu venea din SUA, ci de la marile puteri ale vremurilor, Franța și Marea Britanie. Teama viscerală a Rusiei de Occident și de influența sa e multiseculară, la fel și fascinația. Tot de acolo trebuie să vină și respectul, fară de care liderii din est nu pot opera decât în cheia resentimentului.
De ce nu e condamnbil Da Empoli pentru nuanțele de interpretare ale romanului? Tocmai pentru că povestea este spusă de un rus, iar rusul, indiferent de condiția socială, are înrădacinată timp de atatea secole dualitatea ură-fascinație pentru tot ce e străin. Mai mult de atat, s-a camuflat prin servitutea lui în jurul conducătorului suficient de bine încât să cunoască dorințele și ordinele fără ca acestea să mai fie spuse explicit, dar nu numai atât, i-a împrumutat și gândirea întru totul. Sunt prea puțin părerile lui Boris Baranov și mult mai mult vorbele spuse de-a lungul anilor de "țar".
În schimb evenimentele, așa cum le-a consemnat istoria, sunt reale. Aș spune că peste unele se trece mult prea ușor în raport cu importanța lor, în timp ce altele, la fel de importante, nu pătrund deloc în țesătura poveștii.
Unele personaje sunt numite, iar pe altele trebuie să le deduci din descriere; Anna Politkovskaia e unul dintre ele.
Alt pasaj al cărui deznodământ trebuie dedus e cel al momentului când lui Evgheni Prigojin i se cere să pună la punct ceea ce se va numi "Fabrica de troli". Numai că n-o numește nicicum, Boris Baranov îi dă indicații lui Prigojin despre viitorul manipulării prin tehinicile noi.
O carte utilă pe această temă ar fi "Trolii lui Putin" de Jessikka Aro.
Aș adauga la final o serie de cărți care descriu laolaltă o istorie a Rusiei postcomuniste, dar mai cu seamă descriu împreună tabloul erei Putin.
Vor fi găsite nu doar evenimentele din carte mult mai detaliate, dar și altele, foarte importante, care nu au pătruns nici măcar aluziv în roman. Datorită acestor cărți am reușit să separ istoria de zgura resentimentară din roman.
• Putin și putinismul de Françoise Thom
• Rusia lui Putin de Anna Politkovskaia
• Oamenii lui Putin de Catherine Belton
• Din Rusia, cu sânge de Heidi Blake
• Hai să vorbim despre Putin de Mark
Galeotti
• Războaiele ruso-cecene 1994-2004 de Mark Galeotti.
November 14, 2023
Bir siyaset bilimci aynı zamanda çok iyi bir hikâye anlatıcısı olduğunda, siyasi kuram ve analizlere hakim olduğu ölçüde bunları edebi bir anlatımla kurguya dökmeyi de başardığında ortaya gerçekten muazzam siyasi romanlar çıkıyor. Kremlin’in Büyücüsü de bunun en güzel örneklerinden bir tanesi. Yazar Giuliano da Empoli, Rus siyasi tarihini, siyasi kültürünü ve ülke politikasındaki dinamikleri çok iyi analiz etmiş, bunları bir siyaset bilimci olarak hakim olduğu siyasi kuramlarla bir araya getirip çok güçlü tespitlerde bulunmuş ve tüm bunları insanın bir ilk roman olduğuna inananmakta zorluk çekeceği kadar ustalıklı bir anlatımla bir araya getirerek okuduğum en iyi siyasi romanlardan birini ortaya çıkarmış.
Kurgunun merkezinde her ne kadar Putin dönemi Rus siyaseti olsa da, iyi bir analizcinin yapacağı gibi meselelerin köklerinden anlatmaya başlıyor yazar. Roman, Yevgeny Zamyatin ve onun Biz romanı hakkında araştırma yapan bir Fransız’ın bu çalışması aracılığıyla yolunun Putin’e uzun yıllar danışmanlık yapmış, hatta onun ikinci kolu olduğu düşünülen ve bu nedenle Yeni Rasputin ya da Kremlin’in Büyücüsü lakaplı Vadim Baranov’la kesişmesiyle başlıyor. Biz de hikâyeyi Baranov’dan dinliyoruz: Kendisine koca bir kütüphane miras bırakmayı başarabilmiş büyükbabasını ve babasını anlatıyor öncelikle Baranov. Bu sayede de yirminci yüzyılın başından itibaren Rus siyasi tarihi gözümüzün önünden akıp gidiyor: 1905 Devrimi, Bolşevik Devrimi ve sonrasından SSCB’nin dağılmasına, Gorbaçov ve Yeltsin dönemlerine kadar ülkenin ve toplumun geçirdiği dönüşümün bir özetini anlatıyor yazar arka planda. Bu da çok iyi bir fikir bence çünkü Putin’i iktidara taşıyan dinamikleri konu hakkında hiç bilgisi olmayan okuru bile tatmin edecek ölçüde aktarıyor ve büyük resmi es geçmiyor. Kitabın ikinci yarısında ise, yaklaşık on beş sene boyunca Rusya’nın en güçlü ikinci insanının ağzından Putin’i ve Putin dönemi Rusya’sını okuyoruz.
Tarihi ve siyasi gerçeklerin bir araya getirilip ustalıklı bir şekilde kurgulaştırılmasının yanı sıra kitabı çok etkileyici bir siyasi roman yapan bir diğer hatta belki de daha önemli unsur ise yazarın Rusya özelinden hareketle güç, otorite, iktidar, kitle manipülasyonu, uluslar arası politikanın araç ve dinamikleri, diktatörlerin psikolojisi gibi konulara parmak basması ve çıkarımlarını daha önce üzerine kafa yorduğunuz ya da okuduğunuz noktalar söz konusu olduğunda bile etkileneceğiniz kadar filtresiz ve sert paylaşması. Siyasetin nasıl bir oyun olduğunu, kurallarını bilseniz dahi nasıl bir piyondan farksız olduğunuzu anlıyorsunuz bir kez daha. Kitabın en sonunda siyasetin teknolojik gelişmelerle nereye doğru gittiğine dair tespiti de muazzam bir kapanış olmuş bence.
Bu sene okuduğum en güzel romanlardan biriydi. Siyasi roman seviyorsanız es geçmeyin derim.
Kurgunun merkezinde her ne kadar Putin dönemi Rus siyaseti olsa da, iyi bir analizcinin yapacağı gibi meselelerin köklerinden anlatmaya başlıyor yazar. Roman, Yevgeny Zamyatin ve onun Biz romanı hakkında araştırma yapan bir Fransız’ın bu çalışması aracılığıyla yolunun Putin’e uzun yıllar danışmanlık yapmış, hatta onun ikinci kolu olduğu düşünülen ve bu nedenle Yeni Rasputin ya da Kremlin’in Büyücüsü lakaplı Vadim Baranov’la kesişmesiyle başlıyor. Biz de hikâyeyi Baranov’dan dinliyoruz: Kendisine koca bir kütüphane miras bırakmayı başarabilmiş büyükbabasını ve babasını anlatıyor öncelikle Baranov. Bu sayede de yirminci yüzyılın başından itibaren Rus siyasi tarihi gözümüzün önünden akıp gidiyor: 1905 Devrimi, Bolşevik Devrimi ve sonrasından SSCB’nin dağılmasına, Gorbaçov ve Yeltsin dönemlerine kadar ülkenin ve toplumun geçirdiği dönüşümün bir özetini anlatıyor yazar arka planda. Bu da çok iyi bir fikir bence çünkü Putin’i iktidara taşıyan dinamikleri konu hakkında hiç bilgisi olmayan okuru bile tatmin edecek ölçüde aktarıyor ve büyük resmi es geçmiyor. Kitabın ikinci yarısında ise, yaklaşık on beş sene boyunca Rusya’nın en güçlü ikinci insanının ağzından Putin’i ve Putin dönemi Rusya’sını okuyoruz.
Tarihi ve siyasi gerçeklerin bir araya getirilip ustalıklı bir şekilde kurgulaştırılmasının yanı sıra kitabı çok etkileyici bir siyasi roman yapan bir diğer hatta belki de daha önemli unsur ise yazarın Rusya özelinden hareketle güç, otorite, iktidar, kitle manipülasyonu, uluslar arası politikanın araç ve dinamikleri, diktatörlerin psikolojisi gibi konulara parmak basması ve çıkarımlarını daha önce üzerine kafa yorduğunuz ya da okuduğunuz noktalar söz konusu olduğunda bile etkileneceğiniz kadar filtresiz ve sert paylaşması. Siyasetin nasıl bir oyun olduğunu, kurallarını bilseniz dahi nasıl bir piyondan farksız olduğunuzu anlıyorsunuz bir kez daha. Kitabın en sonunda siyasetin teknolojik gelişmelerle nereye doğru gittiğine dair tespiti de muazzam bir kapanış olmuş bence.
Bu sene okuduğum en güzel romanlardan biriydi. Siyasi roman seviyorsanız es geçmeyin derim.
October 6, 2022
Parfaitement documenté et écrit avec une certaine maîtrise qu'on ne retrouve pas souvent chez des écrivains qui, comme Giuliano Da Empoli, sont plus connus pour leurs essais politiques, Le Mage du Kremlin, son premier roman, est une grande réussite. Et en ces temps de guerre, la question que nous nous posons tous est la suivante : que se passe-t-il dans la tête de Vladimir Poutine ?
C'est en effectuant des recherches politiques que l'auteur est tombé sur la figure de Vladislav Sourkov, qu'il habille désormais de l'aura de la fiction pour créer le personnage central de son roman. Derrière l'accession au pouvoir de Poutine se cache l'esprit d'un idéologue qui révèle, en une nuit blanche, de nombreux secrets du système politique de son pays. L'ensemble de cette affaire a été conçu, comme c'est souvent le cas en politique, comme un spectacle.
Vadim Baranov, le personnage créé par l'auteur, est maintenant à la retraite et vit dans sa propre maison isolée. La conversation est en fait un long monologue dans lequel, autour d'une bouteille de whisky, les fils qui sous-tendent tout ce théâtre politique sont progressivement révélés.
Il est intéressant de noter que le livre a été achevé un an avant l'invasion de l'Ukraine, ce qui accentue son ton inquiétant et en fait une sorte de vision prophétique. Il est dommage que Da Empoli ait déclaré que ce serait sa seule incursion dans l'écriture d'un roman. Mais on ne sait jamais quel chemin prendra sa vie d'écrivain après le merveilleux accueil de ce livre, qui figure désormais parmi les possibles lauréats du prix Goncourt.
C'est en effectuant des recherches politiques que l'auteur est tombé sur la figure de Vladislav Sourkov, qu'il habille désormais de l'aura de la fiction pour créer le personnage central de son roman. Derrière l'accession au pouvoir de Poutine se cache l'esprit d'un idéologue qui révèle, en une nuit blanche, de nombreux secrets du système politique de son pays. L'ensemble de cette affaire a été conçu, comme c'est souvent le cas en politique, comme un spectacle.
Vadim Baranov, le personnage créé par l'auteur, est maintenant à la retraite et vit dans sa propre maison isolée. La conversation est en fait un long monologue dans lequel, autour d'une bouteille de whisky, les fils qui sous-tendent tout ce théâtre politique sont progressivement révélés.
Il est intéressant de noter que le livre a été achevé un an avant l'invasion de l'Ukraine, ce qui accentue son ton inquiétant et en fait une sorte de vision prophétique. Il est dommage que Da Empoli ait déclaré que ce serait sa seule incursion dans l'écriture d'un roman. Mais on ne sait jamais quel chemin prendra sa vie d'écrivain après le merveilleux accueil de ce livre, qui figure désormais parmi les possibles lauréats du prix Goncourt.
Read
February 22, 2024I felt like the ending was written by a different person, the writing style just felt so different. Maybe it's the translation maybe it's just the kind of story but I never really got into it with this one, no rating.
January 29, 2024
Foarte frumos stilistic, fraza curge savuroasă, destul de aproape de romanele rusești. Apoi, e ceva satisfăcător să descoperi personaje și evenimente reale, trăsături de personalitate ale locuitorului principal de la Kremlin de care ai aflat din eseurile și reportajele disidenților ruși.
Dar de la un moment încolo da Empoli devine obositor cu calambururile cu care încearcă să imite "sufletul rus". Cu cât se afundă mai tare în filosofie și paradox, cu atât magul (propagandistul, un fel de Goebbels cu față umană, creator de fake news și oglinzi de fum) devine mai iritant și mai puțin credibil.
Cea mai puțin credibilă este libertatea de a împărtăși detaliile pe care le transmite.
Și mai e ceva deranjant - Țarul apare lipsit de empatie și un fel de Frankenstein al autoritarismului, al setei de putere. Dar fără nicio indicație a monstruozităților concrete pe care le-a ordonat (și pe care le știm de mulți ani din cărțile Annei Politkovskaia. Cea pe care nu a lăsat-o să trăiască, apropo de lejeritatea acestui propagandist de a povesti planurile președintelui). Personajul de aici inspiră o teamă aproape respectuoasă și nu groaza și disprețul pe care ar trebui să le inspire.
Dar de la un moment încolo da Empoli devine obositor cu calambururile cu care încearcă să imite "sufletul rus". Cu cât se afundă mai tare în filosofie și paradox, cu atât magul (propagandistul, un fel de Goebbels cu față umană, creator de fake news și oglinzi de fum) devine mai iritant și mai puțin credibil.
Cea mai puțin credibilă este libertatea de a împărtăși detaliile pe care le transmite.
Și mai e ceva deranjant - Țarul apare lipsit de empatie și un fel de Frankenstein al autoritarismului, al setei de putere. Dar fără nicio indicație a monstruozităților concrete pe care le-a ordonat (și pe care le știm de mulți ani din cărțile Annei Politkovskaia. Cea pe care nu a lăsat-o să trăiască, apropo de lejeritatea acestui propagandist de a povesti planurile președintelui). Personajul de aici inspiră o teamă aproape respectuoasă și nu groaza și disprețul pe care ar trebui să le inspire.
August 29, 2023
Giuliano Da Empoli - O Mago do Kremilin
Uma ficção, mas também uma breve “biografia não autorizada” da Rússia pós URSS. Podia ter sido assim! Não anda longe da realidade.
No tarde de 23 de Agosto de 2023 foi noticiada a morte de Yevgeny Viktorovich Prigozhin. Um vídeo apresentado pelas televisões e tomado como credível mostrava o que se supunha ser um avião em queda. Ao longe aquele “ponto” irregular precipitava-se dos céus num desfecho inescapável. Não planava. Apenas caía submisso à gravidade e resistência do ar.
A causa deste acidente não é difícil de perscrutar nos acontecimentos recentes relacionados com o grupo Wagner e a guerra na Ucrânia. Por muito rebuscadas que as teorias da conspiração possam parecer, e há sempre quem se esforce com uma mente fervilhante, aos olhos dos que se não deixam enredar por fantasias, as implicações do Kremlin pareceram óbvias desde o primeiro momento.
Quando em 24/08 Vladimir Putin apareceu a lamentar o sucedido e a descrever Prigozhin como “um talentoso que tinha cometido erros graves”, logo toda a comunicação social, e digo toda porque não li ou ouvi opinião contrária que não fosse “os culpados são a CIA, os Ucranianos, os Africanos, os Marcianos, etc”, surgiu num arrazoado de acusações à integridade de Putin e à forma despudorada como “mentia”. Como são tontos os que têm esta visão da realidade Russa. Talvez se tivessem lido este livro de Giuliano Da Empoli editado em 2022, talvez entendessem a forma como o pensamento e a realidade russa foi construída ao longo dos séculos. Mas este não é o único texto sério de análise da realidade russa. Entre dois fogos de Josua Yalfa ou O futuro é história de Masha Gessen são igualmente dois bons textos que facilmente se podem encontrar nas livrarias.
Neste livro Giuliano Da Empoli, O Mago do Kremlin descreve-nos uma história da Rússia desde as suas raízes culturais até ao que para a história vai ficar conhecida, e disso não tenho qualquer dúvida, como a era de Putin. Sendo Da Empoli um político italiano, especialista nos movimentos populistas e nas suas origens, e tendo tido um cargo oficial de conselheiro do primeiro-ministro italiano Matteo Renzi e do ministro da cultura Francesco Rutelli, optou para contar-nos a sua interpretação da história da Rússia pela palavra de Vadim Baranov, personagem ficcionada que é aqui apresentada como o conselheiro de Putin desde o seu percurso de funcionário do FSB até ao seu terceiro mandato enquanto presidente da Rússia. Este personagem, Vadim Baranov apesar de ficcionada tem apego à realidade e corresponde a Vladislav Surkov, e efetivo conselheiro de Putin desde a sua apresentação como putativo primeiro-ministro em 1999, e até 2020 altura em que foi colocado em prisão domiciliária com a acusação de desvio de fundos. Vadim Baranov é a única personagem ficcionada neste romance, ainda que aqui funcione como um avatar de alguém bem real, alguém que para história ficou conhecido como a “eminência parda” do regime, o Rasputine do Kremlin. Todas as restantes personagens que vão surgindo ao longo do texto são-nos introduzidas pelo seu nome real, o que transporta este texto do campo da ficção para o de uma biografia não autorizada de Vladislav Surkov e da forma que assistiu ao desempenho de Vladimir Putin no poder.
O quase monólogo inicia-se com a apresentação de uma carta de Yevgeny Zamyatin, o autor de “Nós”, dirigida a Stalin (Iossif Vissarinovitch) solicitando-lhe uma comutação de pena. Impedido de escrever, vem reconhecendo todos os seus erros – a desilusão no regime dos sovietes – mas reafirmando que este seu erro só surge porque agiu segundo a sua razão e livre arbítrio, solicita ao chefe supremo, que não condena nem deixa de reconhecer, que lhe permita retomar actividade de escritor, o que para ele Zamyatin era o equivalente a uma pena de morte.
Este texto é introduzido pelo nosso narrador como um exemplo de alguém que não se arrepende das suas consequências mas que reconhece que têm de ter consequências. É alguém que implora por clemencia, e ao fazê-lo reconhece também a autoridade de quem pode decidir sobre a sua vida. É uma carta de clemencia, não é um libelo ignóbil de arrependimento.
Este momento do texto é importante porque alguns posteriormente vamos ser confrontados com um exilado russo, Boris Berezovsky, um amigo íntimo de Putin, alguém que muito contribuiu para ascensão de Putin, mas que ao ver-se fora da corte do poder, caiu no logro de se voltar contra o regime e o sistema que lhe tinham permitido a fortuna colossal que tinha “aferroado”. Em desgraça constituiu um partido político, foi opositor de Putin. Acabou tendo de fugir da Rússia e no exílio escreveu uma carta a Putin, que Da Empoli usa para realçar as diferença entre quem não de arrepende das opções que tomou e quem verdadeiramente não se arrependendo das mesmas se humilha e rasteja julgando que com isso poderá de alguma forma recuperar o seu lugar entre o séquito e assim reaver o estatuto entretanto perdido.
Giuliano Da Empoli apresenta-nos o seu narrador num exílio forçado, perto de Moscovo, naquela que era a casa de família de Vadim Baranov. Aí, na biblioteca, entre inúmeros livros predominante de autores franceses, Vadia, era assim que era referido pelos amigos, inicia o seu monólogo fazendo a apresentação do depósito cultural aí sedimentado e de que forma este influenciou a vida e o modo de pensar dos antepassados que o mais marcaram. O seu avô e o seu pai. Dois homens de personalidade diferente e de que o autor se serve para enquadrar a história mais próxima da Rússia. O seu avô um aristocrata, de fino humor, que tinha assistido à construção do estado soviético, sem nunca dele ter participado, mas tendo sempre a elegância suficiente para evitar as armadilhas que inevitavelmente lhe devem ter surgido ao caminho. Alguém que tinha escapado por entre pingos da chuva ao regime dos Gulags. Alguém que era um caçador exímio e por isso reconhecido como um poeta no meio de lobos.
O seu pai tinha uma personalidade completamente diferente. Era um homem do partido, um Apparatchik. Alguém que, e apesar das diferenças não poderem ser maiores, era alguém que o autor pela voz de Vadia nos apresenta como um aristocrata. Alguém para quem o dinheiro não conta, pois aquilo que ele pode comprar são bens e mordomias a que se tem direito por nascimento. Não assim grande diferença entre o regime aristocrata do tempo dos Czares e o do tempo dos Sovietes. E foi no meio desta aristocracia que Vadim Baranov cresceu.
A Rússia nunca deixou de ser aristocrática. Durante o final do consulado de Gorbachev e os anos loucos de Boris Yeltsin, a Rússia atravessou um período experimental de neoliberalismo, de um capitalismo selvagem, que o ocidente viu como uma abertura à democracia mas foi um período que permitiu o maior saque das riquezas de uma nação que alguma vez se assistiu. Enquanto as economias ocidentais iam ocupando esse vazio, e porque necessitavam de testas de ferro que conhecessem o terreno, essa classe de vândalos e plutocratas foi-se constituindo e adquirindo as mordomias que julgavam ser suas. Era uma altura em que telemóveis tocavam e eram atendidos no teatro Bolshoi durante uma qualquer apresentação. Tinha-se perdido o respeito pela história da nação, pelas suas riquezas e características culturais. O ocidente viu esta ameaça, mas viu nela uma oportunidade para maximizar os seus lucros. E assim lentamente deixou que a teia ocidental de ridículo com que cobria a sociedade russa fosse acompanhada pela ameaça da intromissão de causas fraturantes que um ocidente decadente gostava de cultivar.
O povo russo não gostava. Não gostava de ver a sua história ridicularizada por estrangeirados que tinham estudado em caras e elegantes universidades estrangeiras, mas que se achavam os portadores de um iluminismo neoliberal do século XXI. Não gostava o povo russo, não gostava a sua aristocracia czarista ou comunista, não gostava o grupo de homens que liderava a espionagem do FSB.
Foi neste caldo que Vladimir Putin emergiu. Oriundo da contra-espionagem via no ocidente e nas suas ameaças um factor de destruição da unidade territorial que ao longo de séculos os vários Czares tinham contruído. Vladimir Putin estava agora no poder, no comando e tinha a responsabilidade de não deixar a sua Rússia resvalar para as armadilhas do ocidente. Não havia uma terceira alternativa. Ou se estava com ele e com o povo russo, ou se estava contra ambos. O povo russo tinha conhecido há menos de cem anos uma guerra civil, e via nos anos de Yeltsin, anos de insegurança, anos de rastilho para o desmembramento territorial da Rússia, o risco de uma nova guerra civil. E se algo há que o povo apoia cegamente é o sentimento de autoridade, uma autoridade que lhes dê segurança e estabilidade. Não importa o quanto autocrática essa sociedade seja, o importante é que lhes garanta segurança e estabilidade.
Segundo Da Empoli e a sua ficção, Vladimir Putin leu bem este anseio do povo e soube rodear-se de homens que tivessem essa leitura do futuro para a Rússia e que não olhassem a meios para cumprir a vontade da autoridade e do povo. É assim que surge Vladislav Surkov (aqui ficcionado como Vadim Baranov). Alguém que vindo do “quarto poder” sabia como o usar para os objectivos principais do consulado de Putin – a coesão e engrandecimento territorial da nação Russa, o afastamento progressivo da cultura ocidental e do seu iluminismo. E o “Rasputine” do Kremlin esteve nos principais momentos de afirmação de independência e não ocidentalização do território e cultura russa. Esteve na luta da Chechénia, foi o responsável pela solução Ramzan Kadyrov, responsável pela resolução da revolução rosa na Georgia, pela organização dos Jogos Olímpicos de Sochi, foi responsável pela constituição e conceito do grupo wagner, foi responsável pela estratégia de ocupação da Crimeia, responsável pela organização da luta no Donbass ucraniano. Responsável pelo conceito – não há Ucrânia, responsável pelo conceito de Soberania Democrática que tentou implementar na Rússia de Putin, alimentado e alienando todos os extremistas – comunistas, vanguardistas, nazis, vândalos tribais. Só deixou de fora desta sua política de apoios centrípetos aqueles que defendiam conceitos e causas fracturantes conotadas com o ocidente.
E deu corpo a todas estas políticas não porque tivesse ordens expressas do Czar para assim proceder, mas antes porque pressentia nas entrelinhas que estes eram os seus desígnios e vontades. Desígnios e vontades que o Czar nunca verbalizava limitando-se apenas a deixar que os seus homens assim intuíssem.
É por isso que quem ouve as palavras de Putin a “lamentar o sucedido e descrever Prigozhin como um talentoso que tinha cometido erros graves”, e vê nestas palavras mentira e hipocrisia, não entende nada da realidade russa e deveria ler esta ficção antes de continuar a encher os média de asneiras e disparates.
Uma ficção, mas também uma breve “biografia não autorizada” da Rússia pós URSS. Podia ter sido assim! Não anda longe da realidade.
No tarde de 23 de Agosto de 2023 foi noticiada a morte de Yevgeny Viktorovich Prigozhin. Um vídeo apresentado pelas televisões e tomado como credível mostrava o que se supunha ser um avião em queda. Ao longe aquele “ponto” irregular precipitava-se dos céus num desfecho inescapável. Não planava. Apenas caía submisso à gravidade e resistência do ar.
A causa deste acidente não é difícil de perscrutar nos acontecimentos recentes relacionados com o grupo Wagner e a guerra na Ucrânia. Por muito rebuscadas que as teorias da conspiração possam parecer, e há sempre quem se esforce com uma mente fervilhante, aos olhos dos que se não deixam enredar por fantasias, as implicações do Kremlin pareceram óbvias desde o primeiro momento.
Quando em 24/08 Vladimir Putin apareceu a lamentar o sucedido e a descrever Prigozhin como “um talentoso que tinha cometido erros graves”, logo toda a comunicação social, e digo toda porque não li ou ouvi opinião contrária que não fosse “os culpados são a CIA, os Ucranianos, os Africanos, os Marcianos, etc”, surgiu num arrazoado de acusações à integridade de Putin e à forma despudorada como “mentia”. Como são tontos os que têm esta visão da realidade Russa. Talvez se tivessem lido este livro de Giuliano Da Empoli editado em 2022, talvez entendessem a forma como o pensamento e a realidade russa foi construída ao longo dos séculos. Mas este não é o único texto sério de análise da realidade russa. Entre dois fogos de Josua Yalfa ou O futuro é história de Masha Gessen são igualmente dois bons textos que facilmente se podem encontrar nas livrarias.
Neste livro Giuliano Da Empoli, O Mago do Kremlin descreve-nos uma história da Rússia desde as suas raízes culturais até ao que para a história vai ficar conhecida, e disso não tenho qualquer dúvida, como a era de Putin. Sendo Da Empoli um político italiano, especialista nos movimentos populistas e nas suas origens, e tendo tido um cargo oficial de conselheiro do primeiro-ministro italiano Matteo Renzi e do ministro da cultura Francesco Rutelli, optou para contar-nos a sua interpretação da história da Rússia pela palavra de Vadim Baranov, personagem ficcionada que é aqui apresentada como o conselheiro de Putin desde o seu percurso de funcionário do FSB até ao seu terceiro mandato enquanto presidente da Rússia. Este personagem, Vadim Baranov apesar de ficcionada tem apego à realidade e corresponde a Vladislav Surkov, e efetivo conselheiro de Putin desde a sua apresentação como putativo primeiro-ministro em 1999, e até 2020 altura em que foi colocado em prisão domiciliária com a acusação de desvio de fundos. Vadim Baranov é a única personagem ficcionada neste romance, ainda que aqui funcione como um avatar de alguém bem real, alguém que para história ficou conhecido como a “eminência parda” do regime, o Rasputine do Kremlin. Todas as restantes personagens que vão surgindo ao longo do texto são-nos introduzidas pelo seu nome real, o que transporta este texto do campo da ficção para o de uma biografia não autorizada de Vladislav Surkov e da forma que assistiu ao desempenho de Vladimir Putin no poder.
O quase monólogo inicia-se com a apresentação de uma carta de Yevgeny Zamyatin, o autor de “Nós”, dirigida a Stalin (Iossif Vissarinovitch) solicitando-lhe uma comutação de pena. Impedido de escrever, vem reconhecendo todos os seus erros – a desilusão no regime dos sovietes – mas reafirmando que este seu erro só surge porque agiu segundo a sua razão e livre arbítrio, solicita ao chefe supremo, que não condena nem deixa de reconhecer, que lhe permita retomar actividade de escritor, o que para ele Zamyatin era o equivalente a uma pena de morte.
Este texto é introduzido pelo nosso narrador como um exemplo de alguém que não se arrepende das suas consequências mas que reconhece que têm de ter consequências. É alguém que implora por clemencia, e ao fazê-lo reconhece também a autoridade de quem pode decidir sobre a sua vida. É uma carta de clemencia, não é um libelo ignóbil de arrependimento.
Este momento do texto é importante porque alguns posteriormente vamos ser confrontados com um exilado russo, Boris Berezovsky, um amigo íntimo de Putin, alguém que muito contribuiu para ascensão de Putin, mas que ao ver-se fora da corte do poder, caiu no logro de se voltar contra o regime e o sistema que lhe tinham permitido a fortuna colossal que tinha “aferroado”. Em desgraça constituiu um partido político, foi opositor de Putin. Acabou tendo de fugir da Rússia e no exílio escreveu uma carta a Putin, que Da Empoli usa para realçar as diferença entre quem não de arrepende das opções que tomou e quem verdadeiramente não se arrependendo das mesmas se humilha e rasteja julgando que com isso poderá de alguma forma recuperar o seu lugar entre o séquito e assim reaver o estatuto entretanto perdido.
Giuliano Da Empoli apresenta-nos o seu narrador num exílio forçado, perto de Moscovo, naquela que era a casa de família de Vadim Baranov. Aí, na biblioteca, entre inúmeros livros predominante de autores franceses, Vadia, era assim que era referido pelos amigos, inicia o seu monólogo fazendo a apresentação do depósito cultural aí sedimentado e de que forma este influenciou a vida e o modo de pensar dos antepassados que o mais marcaram. O seu avô e o seu pai. Dois homens de personalidade diferente e de que o autor se serve para enquadrar a história mais próxima da Rússia. O seu avô um aristocrata, de fino humor, que tinha assistido à construção do estado soviético, sem nunca dele ter participado, mas tendo sempre a elegância suficiente para evitar as armadilhas que inevitavelmente lhe devem ter surgido ao caminho. Alguém que tinha escapado por entre pingos da chuva ao regime dos Gulags. Alguém que era um caçador exímio e por isso reconhecido como um poeta no meio de lobos.
O seu pai tinha uma personalidade completamente diferente. Era um homem do partido, um Apparatchik. Alguém que, e apesar das diferenças não poderem ser maiores, era alguém que o autor pela voz de Vadia nos apresenta como um aristocrata. Alguém para quem o dinheiro não conta, pois aquilo que ele pode comprar são bens e mordomias a que se tem direito por nascimento. Não assim grande diferença entre o regime aristocrata do tempo dos Czares e o do tempo dos Sovietes. E foi no meio desta aristocracia que Vadim Baranov cresceu.
A Rússia nunca deixou de ser aristocrática. Durante o final do consulado de Gorbachev e os anos loucos de Boris Yeltsin, a Rússia atravessou um período experimental de neoliberalismo, de um capitalismo selvagem, que o ocidente viu como uma abertura à democracia mas foi um período que permitiu o maior saque das riquezas de uma nação que alguma vez se assistiu. Enquanto as economias ocidentais iam ocupando esse vazio, e porque necessitavam de testas de ferro que conhecessem o terreno, essa classe de vândalos e plutocratas foi-se constituindo e adquirindo as mordomias que julgavam ser suas. Era uma altura em que telemóveis tocavam e eram atendidos no teatro Bolshoi durante uma qualquer apresentação. Tinha-se perdido o respeito pela história da nação, pelas suas riquezas e características culturais. O ocidente viu esta ameaça, mas viu nela uma oportunidade para maximizar os seus lucros. E assim lentamente deixou que a teia ocidental de ridículo com que cobria a sociedade russa fosse acompanhada pela ameaça da intromissão de causas fraturantes que um ocidente decadente gostava de cultivar.
O povo russo não gostava. Não gostava de ver a sua história ridicularizada por estrangeirados que tinham estudado em caras e elegantes universidades estrangeiras, mas que se achavam os portadores de um iluminismo neoliberal do século XXI. Não gostava o povo russo, não gostava a sua aristocracia czarista ou comunista, não gostava o grupo de homens que liderava a espionagem do FSB.
Foi neste caldo que Vladimir Putin emergiu. Oriundo da contra-espionagem via no ocidente e nas suas ameaças um factor de destruição da unidade territorial que ao longo de séculos os vários Czares tinham contruído. Vladimir Putin estava agora no poder, no comando e tinha a responsabilidade de não deixar a sua Rússia resvalar para as armadilhas do ocidente. Não havia uma terceira alternativa. Ou se estava com ele e com o povo russo, ou se estava contra ambos. O povo russo tinha conhecido há menos de cem anos uma guerra civil, e via nos anos de Yeltsin, anos de insegurança, anos de rastilho para o desmembramento territorial da Rússia, o risco de uma nova guerra civil. E se algo há que o povo apoia cegamente é o sentimento de autoridade, uma autoridade que lhes dê segurança e estabilidade. Não importa o quanto autocrática essa sociedade seja, o importante é que lhes garanta segurança e estabilidade.
Segundo Da Empoli e a sua ficção, Vladimir Putin leu bem este anseio do povo e soube rodear-se de homens que tivessem essa leitura do futuro para a Rússia e que não olhassem a meios para cumprir a vontade da autoridade e do povo. É assim que surge Vladislav Surkov (aqui ficcionado como Vadim Baranov). Alguém que vindo do “quarto poder” sabia como o usar para os objectivos principais do consulado de Putin – a coesão e engrandecimento territorial da nação Russa, o afastamento progressivo da cultura ocidental e do seu iluminismo. E o “Rasputine” do Kremlin esteve nos principais momentos de afirmação de independência e não ocidentalização do território e cultura russa. Esteve na luta da Chechénia, foi o responsável pela solução Ramzan Kadyrov, responsável pela resolução da revolução rosa na Georgia, pela organização dos Jogos Olímpicos de Sochi, foi responsável pela constituição e conceito do grupo wagner, foi responsável pela estratégia de ocupação da Crimeia, responsável pela organização da luta no Donbass ucraniano. Responsável pelo conceito – não há Ucrânia, responsável pelo conceito de Soberania Democrática que tentou implementar na Rússia de Putin, alimentado e alienando todos os extremistas – comunistas, vanguardistas, nazis, vândalos tribais. Só deixou de fora desta sua política de apoios centrípetos aqueles que defendiam conceitos e causas fracturantes conotadas com o ocidente.
E deu corpo a todas estas políticas não porque tivesse ordens expressas do Czar para assim proceder, mas antes porque pressentia nas entrelinhas que estes eram os seus desígnios e vontades. Desígnios e vontades que o Czar nunca verbalizava limitando-se apenas a deixar que os seus homens assim intuíssem.
É por isso que quem ouve as palavras de Putin a “lamentar o sucedido e descrever Prigozhin como um talentoso que tinha cometido erros graves”, e vê nestas palavras mentira e hipocrisia, não entende nada da realidade russa e deveria ler esta ficção antes de continuar a encher os média de asneiras e disparates.
November 21, 2023
Die Art und Weise, mit der sich der Autor der Gedankenwelt Putins nähert, ist äußerst raffiniert. Er erfindet einen Berater, der zwar der realen Person Wladislaw Surkow ähneln könnte, aber doch eine Fiktion bleibt. Dieser Baranow genannte einflussreiche Journalist erzählt einem westlichen Literaturwissenschaftler, der zu Recherchen zu Samjatins Dystopie „Wir“ in Moskau weilt, von seinem Lebensweg hin zu Putins Berater. Dabei werden die Grundlagen von Putins Aufstieg, seine Methoden und sein Weltbild klar, obwohl der Literaturwissenschaftler und ebenso der Leser nie weiß, ob Baranow alias Surkow die Wahrheit sagt, sich evtl. selbst herausstellt oder aber seinen Anteil am Geschehen klein redet. Gut recherchiert ist das Geschehen nach meinem Eindruck und wird durch die persönliche und chronologische Erzählung des Beraters klar und deutlich. Obwohl ich vieles wusste, angefangen von dem Zerfall der Sowjetunion, dem wilden Kapitalismus unter Jelzin und der Sehnsucht der Menschen nach Ordnung im Staat und ein Stück des früheren Ansehens bis hin zu den Gerüchten im Zusammenhang mit den Terroranschlägen in Moskau, so waren mir viele andere Details unbekannt, besonders die Rolle und Entwicklung von Beresowski und Chodorkowski. Mir gefiel, dass sich vieles auf Fakten stützte, die Gerüchte eher die Ausnahme blieben, keine Vermutungen z. B. zu Anna Politkowskaja, zu Putins Privatleben oder seinem Vermögen. Sogar Prigoschins Scheitern wird schon prophezeit. In einer Rezension las ich, dass es eine typisch westliche Sicht auf Putin wäre – letztendlich kann ich es als westliche Leserin nicht genau wissen, aber ich empfand gerade das so nicht. Aus der sowjetisch-russischen Geschichte ergibt sich Putins Entwicklung mit einer großen Logik. Er war der Richtige in der Situation nach Jelzin und wird verehrt, weil er seinem Land wieder zu Bedeutung verholfen hat. Noch nie ist mir so klar geworden, welch ein Männlichkeitswahn in der russischen Politik steckt und welche Verachtung sich daraus für andere Länder ergibt, die nicht der Macht und Stärke huldigen.
Literarisch gesehen ist das Buch durchschnittlich, die Rahmenhandlung mit dem westlichen Literaturwissenschaftler war zwar eine geschickte Krücke, aber unglaubwürdig. Welcher Berater, auch wenn es ein ehemaliger Berater wäre, würde einem westlichen Gesprächspartner, den er noch nie gesehen hat, sein Leben erzählen? Ich verstehe, welchen Sinn der Rahmen hatte, kann aber dafür keine fünf Sterne vergeben. Man sollte sich darauf einstellen, dass es eigentlich ein Sachbuch ist, das durch zwei fiktive Personen zu einem Roman wird, wovon die eine Person nur zuhört und die zweite Person ihre fiktiven persönlichen Ansichten in die Erzählung einfließen lassen kann.
Wer aber wissen will, warum Russland so eine Entwicklung genommen hat und was große Teile der Bevölkerung in Putin sehen, dem sei das Buch wärmstens empfohlen.
Literarisch gesehen ist das Buch durchschnittlich, die Rahmenhandlung mit dem westlichen Literaturwissenschaftler war zwar eine geschickte Krücke, aber unglaubwürdig. Welcher Berater, auch wenn es ein ehemaliger Berater wäre, würde einem westlichen Gesprächspartner, den er noch nie gesehen hat, sein Leben erzählen? Ich verstehe, welchen Sinn der Rahmen hatte, kann aber dafür keine fünf Sterne vergeben. Man sollte sich darauf einstellen, dass es eigentlich ein Sachbuch ist, das durch zwei fiktive Personen zu einem Roman wird, wovon die eine Person nur zuhört und die zweite Person ihre fiktiven persönlichen Ansichten in die Erzählung einfließen lassen kann.
Wer aber wissen will, warum Russland so eine Entwicklung genommen hat und was große Teile der Bevölkerung in Putin sehen, dem sei das Buch wärmstens empfohlen.
March 6, 2024
A riveting fictionalisation of Putin's rise and the people around him which made this possible. Da Empoli gives us the shading in of the grey areas, during a night long outpouring by a character based on a person very close to the scenes of power. I was going to use 'confession' instead of outpouring, but I do not feel it's a confession, which supposes some sort of repentance. It's more an outpouring of a disillusioned man who is staring reality in the face. His reality does not allow for many safe moves at this stage.
I felt that the beginning and the end did not flow with the rest of the book. At the beginning, we had an unnamed narrator who then stayed quiet for the rest of the book and returned only to walk out at the end. And at the end, we have the jump from how power is wielded by people, in this case in Russia, to how power will be wielded in the future, that is, by AI. The strongest part of the book is when Vadim is narrating, with his views on power, how it is acquired, how it is kept, and the consequences.
An ARC kindly provided by author/publisher via Netgalley.
I felt that the beginning and the end did not flow with the rest of the book. At the beginning, we had an unnamed narrator who then stayed quiet for the rest of the book and returned only to walk out at the end. And at the end, we have the jump from how power is wielded by people, in this case in Russia, to how power will be wielded in the future, that is, by AI. The strongest part of the book is when Vadim is narrating, with his views on power, how it is acquired, how it is kept, and the consequences.
An ARC kindly provided by author/publisher via Netgalley.
January 13, 2024
He was called the “Wizard of the Kremlin,” and the “new Rasputin.” At the time, his role was not clearly defined. He would show up in the president’s office when the business of the day was done. It wasn’t the secretaries who’d called him. Maybe the tsar himself had summoned him on his direct line. Or he’d guessed the right time on his own, thanks to his extraordinary talents, which everyone acknowledged without being able to say exactly what they were.
The Wizard of the Kremlin (2023) is Willard Wood's translation of Le mage du Kremlin (2022) the debut novel by political analyst Giuliano da Empoli which in the original won the 2022 Grand prix du roman de l'Académie française and was a finalist for the Prix Goncourt.
The novel is essentially a distanced account of the rise to power of Vladimir Putin, the distancing coming from:
- its fictional nature;
- the story we're told is by, and primarily of, an advisor to 'The Tsar' Vadim Baranov; and
- the tale we are hearing is being relayed by the narrator, who was told it by Baranov after the latter stepped back from power.
One interesting editorial decision is that Baranov is a fictional character, although his role and his views (but not his life story) are clearly closely modelled on Putin's ideologist Vladislav Surkov (link to FT profile). Yet others in the novel, including Putin himself and various other aides and oligarchs, are given their real-life names.
On the fictional, or otherwise, nature of the story the author said at the time of his Prix Goncourt nomination (translation by ChatGPT):
The historical-fiction element of the book is its weakest feature - as often with novels of that genre there is a certain walk-on-walk-off tick-box element - better make sure figures such as Yevgeny Prigozhin (and many others) make a brief appearance and that the story features incident such as Angela Merkel and Putin's labrador (Boyd Tonkin's review in Unherd opens with this scene) and many others.
The novel's strength comes from it - and its lead characters - rooting in literature - novels such as We, by Yevgeny Zamyatin (translated by Gregory Zilboorg) and Joseph Roth's Right and Left (translated by Michael Hofmann) from which Baranov takes his pseudonym:
Baranov lived very privately. You never saw him anywhere, and an interview was out of the question. He did have one quirk, though. From time to time he would publish something, either a brief essay in an obscure independent journal, or a research article on military strategy aimed at the highest echelons of the army, or even a piece of fiction that showed off his talent for paradox, in the best Russian tradition. He never wrote under his own name, but he interspersed his texts with allusions that offered clues about the new world that was taking shape in the late-night Kremlin sessions. That, at any rate, was what the court followers in Moscow and in foreign ministries abroad believed, racing to be the first to decipher Baranov’s hidden meaning.
The pseudonym he used for these pronouncements, Nikolai Brandeis, added a further element of confusion. Adepts quickly recognized it as the name of a minor character in a seldom-read novel by Joseph Roth. Brandeis, a Tatar, plays the part of deus ex machina, appearing at crucial moments in the story only to disappear immediately after.
(in real-life Surkov is said to be the person behind Natan Dubovitsky)
And for the way that da Empoli inhabits (and worryingly convincingly extols) the belief system of Baranov/Surkov:
This on the first arrest of an oligarch:
[It] had the immediate effect of reminding people that money doesn’t protect you from everything. This is absolutely taboo to you Westerners. A politician can be arrested, why not; but a billionaire, that’s inconceivable, because your society is based on the principle that nothing is greater than money. What’s funny is that you keep calling wealthy Russians “oligarchs,” when the truth is that the only real oligarchs are in the West. That’s where billionaires stand above the law and above the people, that’s where they buy government officials and write laws in their stead. In your part of the world, the idea of Bill Gates, of Rupert Murdoch, of Mark Zuckerberg in handcuffs is unthinkable. Whereas in Russia, a billionaire is perfectly free to spend his money, but not to influence politics. The will of the Russian people—and of the tsar, its incarnation—counts for more than any private interest.
The reaction to the Maidan revolution in Ukraine:
I recruited them all—the bikers and the hooligans, the anarchists and the skinheads, the Communists and the religious fanatics, the Far Right, the Far Left, and most of those in the middle. Anyone likely to respond in an exciting way to the demand of Russian youths for meaning. After what had happened in Ukraine, we couldn’t allow the forces of anger to go unsupervised. If we were going to construct a truly strong system, it wasn’t enough to have a monopoly on power, we would also need a monopoly on subversion. Once again, it came down to using reality as the raw material for creating a kind of higher-order game. I’d done nothing all my life but probe the elasticity of the world, its inexhaustible propensity for paradox and contradiction. The political theater now taking shape under my direction was the natural outcome of a long trajectory.
And the decision Baranov makes to step back:
Our epoch, exciting as it may be, is only the umpteenth version of the comedy whose many variations have unfolded over the course of the centuries. “From time to time, a man rises up in the world, displays his fortune, and proclaims: It is I! His glory lives for the duration of an interrupted dream, and already death arises and proclaims: It is I!”
Without ever having set foot there, and three centuries ago, La Bruyère described the Kremlin of today more accurately than our best journalists have, or yours.
Ultimately this isn't the sort of novel I'd normally read - the UK equivalent would I think be Robert Harris - and Peter Pomerantsev has covered much of this ground in his non-fiction, but worthwhile. 3.5 stars
Thanks to Pushkin Press for an ARC via NetGalley
The Wizard of the Kremlin (2023) is Willard Wood's translation of Le mage du Kremlin (2022) the debut novel by political analyst Giuliano da Empoli which in the original won the 2022 Grand prix du roman de l'Académie française and was a finalist for the Prix Goncourt.
The novel is essentially a distanced account of the rise to power of Vladimir Putin, the distancing coming from:
- its fictional nature;
- the story we're told is by, and primarily of, an advisor to 'The Tsar' Vadim Baranov; and
- the tale we are hearing is being relayed by the narrator, who was told it by Baranov after the latter stepped back from power.
One interesting editorial decision is that Baranov is a fictional character, although his role and his views (but not his life story) are clearly closely modelled on Putin's ideologist Vladislav Surkov (link to FT profile). Yet others in the novel, including Putin himself and various other aides and oligarchs, are given their real-life names.
On the fictional, or otherwise, nature of the story the author said at the time of his Prix Goncourt nomination (translation by ChatGPT):
J'ai préparé ce livre comme un essai. À part la vie privée du personnage principal, tous les faits sont réels, j'ai rencontré énormément de gens, j'ai beaucoup voyagé en Russie. C'est une reconstitution très fidèle de ce qu'a été ce pays ces vingt dernières années. Mais au cœur du pouvoir, et du pouvoir russe en particulier, il y a des éléments de paradoxe, une contradiction permanente, une irrationalité que seule la littérature pouvait transcrire
I prepared this book like an essay. Except for the private life of the main character, all the facts are real. I have met a lot of people, traveled extensively in Russia. It is a very faithful reconstruction of what this country has been like in the last twenty years. But at the heart of power, and Russian power in particular, there are elements of paradox, a permanent contradiction, an irrationality that only literature could convey.
The historical-fiction element of the book is its weakest feature - as often with novels of that genre there is a certain walk-on-walk-off tick-box element - better make sure figures such as Yevgeny Prigozhin (and many others) make a brief appearance and that the story features incident such as Angela Merkel and Putin's labrador (Boyd Tonkin's review in Unherd opens with this scene) and many others.
The novel's strength comes from it - and its lead characters - rooting in literature - novels such as We, by Yevgeny Zamyatin (translated by Gregory Zilboorg) and Joseph Roth's Right and Left (translated by Michael Hofmann) from which Baranov takes his pseudonym:
Baranov lived very privately. You never saw him anywhere, and an interview was out of the question. He did have one quirk, though. From time to time he would publish something, either a brief essay in an obscure independent journal, or a research article on military strategy aimed at the highest echelons of the army, or even a piece of fiction that showed off his talent for paradox, in the best Russian tradition. He never wrote under his own name, but he interspersed his texts with allusions that offered clues about the new world that was taking shape in the late-night Kremlin sessions. That, at any rate, was what the court followers in Moscow and in foreign ministries abroad believed, racing to be the first to decipher Baranov’s hidden meaning.
The pseudonym he used for these pronouncements, Nikolai Brandeis, added a further element of confusion. Adepts quickly recognized it as the name of a minor character in a seldom-read novel by Joseph Roth. Brandeis, a Tatar, plays the part of deus ex machina, appearing at crucial moments in the story only to disappear immediately after.
(in real-life Surkov is said to be the person behind Natan Dubovitsky)
And for the way that da Empoli inhabits (and worryingly convincingly extols) the belief system of Baranov/Surkov:
This on the first arrest of an oligarch:
[It] had the immediate effect of reminding people that money doesn’t protect you from everything. This is absolutely taboo to you Westerners. A politician can be arrested, why not; but a billionaire, that’s inconceivable, because your society is based on the principle that nothing is greater than money. What’s funny is that you keep calling wealthy Russians “oligarchs,” when the truth is that the only real oligarchs are in the West. That’s where billionaires stand above the law and above the people, that’s where they buy government officials and write laws in their stead. In your part of the world, the idea of Bill Gates, of Rupert Murdoch, of Mark Zuckerberg in handcuffs is unthinkable. Whereas in Russia, a billionaire is perfectly free to spend his money, but not to influence politics. The will of the Russian people—and of the tsar, its incarnation—counts for more than any private interest.
The reaction to the Maidan revolution in Ukraine:
I recruited them all—the bikers and the hooligans, the anarchists and the skinheads, the Communists and the religious fanatics, the Far Right, the Far Left, and most of those in the middle. Anyone likely to respond in an exciting way to the demand of Russian youths for meaning. After what had happened in Ukraine, we couldn’t allow the forces of anger to go unsupervised. If we were going to construct a truly strong system, it wasn’t enough to have a monopoly on power, we would also need a monopoly on subversion. Once again, it came down to using reality as the raw material for creating a kind of higher-order game. I’d done nothing all my life but probe the elasticity of the world, its inexhaustible propensity for paradox and contradiction. The political theater now taking shape under my direction was the natural outcome of a long trajectory.
And the decision Baranov makes to step back:
Our epoch, exciting as it may be, is only the umpteenth version of the comedy whose many variations have unfolded over the course of the centuries. “From time to time, a man rises up in the world, displays his fortune, and proclaims: It is I! His glory lives for the duration of an interrupted dream, and already death arises and proclaims: It is I!”
Without ever having set foot there, and three centuries ago, La Bruyère described the Kremlin of today more accurately than our best journalists have, or yours.
Ultimately this isn't the sort of novel I'd normally read - the UK equivalent would I think be Robert Harris - and Peter Pomerantsev has covered much of this ground in his non-fiction, but worthwhile. 3.5 stars
Thanks to Pushkin Press for an ARC via NetGalley
June 8, 2023
4,5****
Ik houd van boeken die voor een beetje controverse zorgen, en reken maar dat dit er zo ééntje is.
In Frankrijk - daar draaien ze voor een beetje controverse al lang hun hand niet meer om -heeft iedereen die iets betekenent er al op mainstream of sociale media zijn zegje over gedaan.
De ene vindt dat Poetin er te goed uitkomt (persoonlijk vind ik dat niet)
De andere weet niet meer wiens mening in het boek wordt weergegeven, die van de protagonist of die van de auteur (dat lijkt mij vrij duidelijk aangezien de auteur heeft laten weten dat het een roman is met een fictief hoofdpersonage dat wél gebaseerd is op de voormalige reële spindokter van Poetin, en dat het de enige bedoeling van de auteur was om een Russisch verhaal te schrijven)
Sommige vrezen dan weer dat deze roman de houding van Frankrijk tov Rusland zou kunnen bepalen/veranderen en vragen zich af of Macron het al zou gelezen hebben.
Bij de toekenning van de Prix Goncourt 2022 hebben ze 14(!) stemrondes nodig gehad om dit boek uiteindelijk nipt 'niet' te laten winnen.
Het tijdskader speelt hier natuurlijk wel een rol : het boek werd geschreven een hele tijd vóór de inval van Rusland in Ukraïne en lag een maand ná de inval in de rekken.
Ikzelf heb het gelezen als één lang en diepgaand essai over de natuur van 'macht' en wat die macht met de mensen die ze in handen hebben en de mensen die er rondom cirkelen zo allemaal doet.
Meer concreet, het gaat over de politieke machtstructuur in het Rusland na Jeltsin. Het gaat dus bijna uitsluitend over Poetin, de enige die in Rusland aan de knopen van de macht draait, hoe hij aan die macht gekomen is en hoe hij die verder geconsolideerd heeft.
En ik vond het een goed - heel goed zelfs - Russisch verhaal.
Maar oordeel vooral zelf...
( Nederlandse vertaling : De Kremlinfluisteraar)
Ik houd van boeken die voor een beetje controverse zorgen, en reken maar dat dit er zo ééntje is.
In Frankrijk - daar draaien ze voor een beetje controverse al lang hun hand niet meer om -heeft iedereen die iets betekenent er al op mainstream of sociale media zijn zegje over gedaan.
De ene vindt dat Poetin er te goed uitkomt (persoonlijk vind ik dat niet)
De andere weet niet meer wiens mening in het boek wordt weergegeven, die van de protagonist of die van de auteur (dat lijkt mij vrij duidelijk aangezien de auteur heeft laten weten dat het een roman is met een fictief hoofdpersonage dat wél gebaseerd is op de voormalige reële spindokter van Poetin, en dat het de enige bedoeling van de auteur was om een Russisch verhaal te schrijven)
Sommige vrezen dan weer dat deze roman de houding van Frankrijk tov Rusland zou kunnen bepalen/veranderen en vragen zich af of Macron het al zou gelezen hebben.
Bij de toekenning van de Prix Goncourt 2022 hebben ze 14(!) stemrondes nodig gehad om dit boek uiteindelijk nipt 'niet' te laten winnen.
Het tijdskader speelt hier natuurlijk wel een rol : het boek werd geschreven een hele tijd vóór de inval van Rusland in Ukraïne en lag een maand ná de inval in de rekken.
Ikzelf heb het gelezen als één lang en diepgaand essai over de natuur van 'macht' en wat die macht met de mensen die ze in handen hebben en de mensen die er rondom cirkelen zo allemaal doet.
Meer concreet, het gaat over de politieke machtstructuur in het Rusland na Jeltsin. Het gaat dus bijna uitsluitend over Poetin, de enige die in Rusland aan de knopen van de macht draait, hoe hij aan die macht gekomen is en hoe hij die verder geconsolideerd heeft.
En ik vond het een goed - heel goed zelfs - Russisch verhaal.
Maar oordeel vooral zelf...
( Nederlandse vertaling : De Kremlinfluisteraar)
August 2, 2022
«I russi non se la cavano poi così male, Boris. Hanno centoventi canali televisivi.»
«Ma raccontano tutti la stessa cosa, Vadja, come ai tempi di Breznev.»
Proprio due giorni fa è girata la notizia dell'ennesimo russo illustre vittima di presunto avvelenamento, tale Anatolij Chubais. Questo ex fedelissimo di Putin è stato infatti colto da un malore sospetto, anche se ormai sembra fuori pericolo. Durante il breve servizio del tg, però, devo dire che mi sono baloccato con l'idea che costui potesse essere Vadim Baranov, il misterioso protagonista di questo intenso non-romanzo, nonché ex braccio destro di Putin, che ci racconta da dentro le stanze del potere la storia recente della Russia, con tanto di nomi e cognomi reali, fatti davvero avvenuti e quasi zero fronzoli.
Un racconto in prima persona lungo meno di 250 pagine ma ricco di tantissimi argomenti su questo gigantesco Paese. Storia, geopolitica, sociologia, concezione del denaro e del potere... la lettura di questo libro è un po' come entrare davvero nella testa di questo popolo che sembra ragionare orgogliosamente attraverso codici irrazionali propri. I russi sono matti, scrive Paolo Nori, e davvero ho avuto la netta, inquietante percezione che un dialogo tra Russia e occidente non sia mai esistito, e forse non esisterà mai.
«Qui il nostro vero obiettivo non è la conquista, è il caos.»
Un concentrato di informazioni molto illuminante quanto emotivamente impegnativo, perché qui è un po' come dare una sbirciata nell'abisso..
April 2, 2023
"From Russia with love"
4 stelute sau o steluta? Una pt goana dupa senzational al autorului:'' Ceea ce nu stia el era ca, dupa el, aveam intalnire cu seful unui grup de tineri comunisti care ma uimisera prin vivacitatea lor....ciudata purtatoate de cuvant a unei miscari de renastere ortodoxa.iar dupa ea, cu liderul ultrasilor echipei de fotbal Spartak....Astfel, incetul cu incetul i-am recrutatcpe toti:pe motociclisti si pe huligani, pe anarhisti si pe skinkeads, pe comunsti si pe fanaticii religiosi extreama dr., st... Pe oricine ar fi fost capabil sa ofere un ranspuns nevoii dd sens a tineretului rus. "
1.anarhistii nu s_ar fi aliat sau sa vb cu acolitii lui Putin, macar,
2.cu Spartak am cele mai mari dubii. Putin e fan Zenith, huliganii lui Zenith au membrii din trupele Spetnazs. La euro 2016, la Marseille, cu englezii sankt petersburghezii au avut chartere.Anglia a infiintat hulganismul, rusii au aratat cine sunt la ora actuala. Singura intalnire cu principalele grupe de huligani a fost inainte de campionatul mondial gazduit de Rusia, 2ani mai tarziu.sub amenintari si astea ca exemplu nu s-a intamlat nimic in Rusia.
Cu huliganii rusi poate inteleg ca nu avea de unde sa stie,dar sa bagi si anarhistii? Sa nu mai vorbesc de skinheads:e SHARP(skinheads against racial prejudice).
4 stelute sau o steluta? Una pt goana dupa senzational al autorului:'' Ceea ce nu stia el era ca, dupa el, aveam intalnire cu seful unui grup de tineri comunisti care ma uimisera prin vivacitatea lor....ciudata purtatoate de cuvant a unei miscari de renastere ortodoxa.iar dupa ea, cu liderul ultrasilor echipei de fotbal Spartak....Astfel, incetul cu incetul i-am recrutatcpe toti:pe motociclisti si pe huligani, pe anarhisti si pe skinkeads, pe comunsti si pe fanaticii religiosi extreama dr., st... Pe oricine ar fi fost capabil sa ofere un ranspuns nevoii dd sens a tineretului rus. "
1.anarhistii nu s_ar fi aliat sau sa vb cu acolitii lui Putin, macar,
2.cu Spartak am cele mai mari dubii. Putin e fan Zenith, huliganii lui Zenith au membrii din trupele Spetnazs. La euro 2016, la Marseille, cu englezii sankt petersburghezii au avut chartere.Anglia a infiintat hulganismul, rusii au aratat cine sunt la ora actuala. Singura intalnire cu principalele grupe de huligani a fost inainte de campionatul mondial gazduit de Rusia, 2ani mai tarziu.sub amenintari si astea ca exemplu nu s-a intamlat nimic in Rusia.
Cu huliganii rusi poate inteleg ca nu avea de unde sa stie,dar sa bagi si anarhistii? Sa nu mai vorbesc de skinheads:e SHARP(skinheads against racial prejudice).
July 29, 2022
Mentre leggevo Il mago del Cremlino, mi tornava alla memoria un memorabile articolo di Domenico Quirico pubblicato su La Stampa nei giorni immediatamente successivi all’ invasione dell’Ucraina: non ricordo se sia stato proprio il pezzo che ha creato un incidente diplomatico con l’ambasciata russa (è la libertà di stampa baby), ma ricordo bene la definizione di “mediocre” attribuita a Putin che ne marchiava la storia e la personalità.
In un oggetto letterario che è un po’ saggio e un po’ romanzo, Giuliano Da Empoli ci fornisce alcune chiavi per comprendere Putin e - prima ancora - la Russia. Persino profetico, se si considera che è uscito in Francia nel gennaio 2021 e che descrive con precisione quasi inquietante quanto accaduto a febbraio 2022; nel solco del distopico Noi di Zamjatin, che mi attende da un po’ sugli scaffali, Da Empoli comprende e anticipa, e fornisce delle risposte storiche al nuovo imperialismo russo e a quella ricerca di figure forti che ne connota la società.
Bellissimo, divorante e illuminante.
In un oggetto letterario che è un po’ saggio e un po’ romanzo, Giuliano Da Empoli ci fornisce alcune chiavi per comprendere Putin e - prima ancora - la Russia. Persino profetico, se si considera che è uscito in Francia nel gennaio 2021 e che descrive con precisione quasi inquietante quanto accaduto a febbraio 2022; nel solco del distopico Noi di Zamjatin, che mi attende da un po’ sugli scaffali, Da Empoli comprende e anticipa, e fornisce delle risposte storiche al nuovo imperialismo russo e a quella ricerca di figure forti che ne connota la società.
Bellissimo, divorante e illuminante.
September 27, 2023
انتهيت من قراءته في الصباح قبل أكثر من 12 ساعة ، ومازلت مترددة بالتقييم و مندهشة ماذا تكتب و كيف تكتب ريڤيو عن تحفة فنية كهذه ؟؟؟؟؟
بالبداية يشير الكاتب في مقدمته أن الرواية مستوحاة من أحداث و أشخاص حقيقيين ، وهبهم حياة شخصية و نسب إليهم كلامًا من وحي خياله ، إلا أنها في النهاية قصة روسية حقيقية .
ما يُثير الإهتمام أن الكاتب ليس روائياً في الأصل ، و هذه روايته الوحيدة . هو بالأساس عالم سياسة إيطالي ، عمل مستشارًا و مسؤولاً ثقافيا لمدينة فلورانس . الآن هو أستاذ في كلية العلوم السياسية في باريس . و هذا ما سمح له أن يتعمق جيدا في نفسية شخصيات الرواية فهو يشعرك أنه يتحدث عنهم فقط ، و كأنه الراوي يعرف النفس البشرية و تاريخ روسيا و الصراعات على جميع الأصعدة و بين جميع القوى . فعند كل حدث تشعر بامتلاكه الخبرة الضرورية لوصف العالم و كيفية سير سياساته .
الشخصية الرئيسية فاديم بارانوف ، شخصية المستشار "راسبوتين الكرملين" ، "الظل الرمادي" لبوتين هو اختراع الديموقراطية المزيفة و أحد أقرب مستشاريه الذي ساعده في الوصول إلى السلطة و في تركيز حكمه الفردي المطلق ، قبل أن يختفي فجأة عن الساحة السياسية ، و سنعرف في النهاية لماذا ؟.
نتعرف على فاديم بارانوف الغامض ، عبر سرده لطفولته ما بين جده البرجوازي و والده حيث كانا على النقيض من بعضهما البعض ، كيف تدرج في طفولته إلى الجامعة ثم أصبح مخرجًا ثم منتجاً لبرامج تلفزيون الواقع قبل أن يصبح ظل بوتين - القيصر ، و مستشاره السياسي قبل استقالته. لم يستطع أحد فصل الكذب عن الحقيقة . حتى التقاه الراوي الأساسي ذات ليلة ، حين دعاه إلى بيته النائي ، و أخبره بقصته .
تغرقنا هذه القصة في قلب القوة الروسية ، حيث كل شيء ي��ري بشكل جيد ، لكن عندما تسوء الأمور ، فإنها تسوء بشكل كبير حقاً .
لا يمكن الهروب من قدر الروس : أن يكونوا محكومين من إيفان الرهيب .
يستنتج بارانوف : لا يمكن لأي كتاب أن ��رتقي لمستوى لعبة السلطة الحقيقية .
السلطة كالشمس ، كالموت ، لا يمكن النظر إليها مباشرة ، خصوصاً في روسيا .
لم تظهر قوة و سلطة بوتين دفعة واحدة . في عام 1999م عندما كان وزيراً للدفاع في الحرب الشيشانية تم قصف العاصمة غروزني بوحشية تجعلك تتساءل من وراء هذا الحقد و هذه الاستراتيجية الدموية ، و قد استمر ذلك خلال عقود حتى الحرب على سوريا و ما فعلته القوات الروسية هُناك لا يُخفى على أحد .
يتخيل دا امبولي ما حدث للقيصر عندما سئل ، بعد قصف غروزني: ماذا تعتقد؟ هل سيزيد هذا النوع من الأعمال الأوضاع سوءاً ؟؟؟
بقي بوتين صامتاً لبرهة . و عندما استعاد الكلام لم يغير تعبيره ، لكن حضوره اتخذ وعياً مختلفاً ، كما لو أن جسمه قد غمر في وعاء آزوت سائل . كما لو أن الموظف الزاهد تحول إلى قائد ملائكة الموت !!"
في حوار بين بوتين و بارانوف سأله: هل تعتقد أن ستالين شعبيّ بالرغم من المجازر؟ أجاب أتظن الامر غير ذلك؟ أنت مخطئ . إنه شعبيّ بسبب المجازر . لأنه من عرف على الأقل أن يتعامل معهم كسارقين و خونة .
يفغيني زامياتين (1884/2/1-1937/3/10م) ، الصحافي و الروائي الروسي ، صاحب رواية "نحن" التي تصف دولة بوليسية و استبدادية في المستقبل، فهم أن ستالين ليس سياسياً بل فناناً . لقد تنافس زامياتين و ستالين خلال 20 عاماً. لم تكن قوتهما متناسبة إطلاقاً ، فمواد ستالين هي دم و لحم الرجال ، باختصار لقد أمتلك ستالين كل شيء بينما لم يمتلك زامياتين سوى قلمه ، فتم نفيه إلى باريس حيث توفي هُناك .
الرواية بها شخصيات كثيرة تم الدعس عليها بدم بارد من قبل بوتين - القيصر ، حالما انتهت المصالح فيما بينهما منهم رجل الأعمال الملياردير اليهودي الروسي بوريس بيريزوفسكي ، يُعتبر الكاتب هو الوجه الآخر المناقض للسياسات الروسية ، لذلك نحن أمام الوجه الآخر لبوتين ، ربما تكون أنت عزيزي القارئ 🤔😅
الترجمة كانت جميلة و سلسلة و متكاملة عابها أنه لم تتم ترجمة كل شيء فالكتاب كان كما القاموس يحتوي على معلومات تحتاج إلى شرح وفير ، لهذا احتجت الرجوع إلى جوجل كثيرًا جدًا مخافة أن تفوتني معلومة مهمة 🤓.
⭐️⭐️⭐️⭐️1/2 لــ الرابع وَ الخمسين من كُتُبْ 2023
بالبداية يشير الكاتب في مقدمته أن الرواية مستوحاة من أحداث و أشخاص حقيقيين ، وهبهم حياة شخصية و نسب إليهم كلامًا من وحي خياله ، إلا أنها في النهاية قصة روسية حقيقية .
ما يُثير الإهتمام أن الكاتب ليس روائياً في الأصل ، و هذه روايته الوحيدة . هو بالأساس عالم سياسة إيطالي ، عمل مستشارًا و مسؤولاً ثقافيا لمدينة فلورانس . الآن هو أستاذ في كلية العلوم السياسية في باريس . و هذا ما سمح له أن يتعمق جيدا في نفسية شخصيات الرواية فهو يشعرك أنه يتحدث عنهم فقط ، و كأنه الراوي يعرف النفس البشرية و تاريخ روسيا و الصراعات على جميع الأصعدة و بين جميع القوى . فعند كل حدث تشعر بامتلاكه الخبرة الضرورية لوصف العالم و كيفية سير سياساته .
الشخصية الرئيسية فاديم بارانوف ، شخصية المستشار "راسبوتين الكرملين" ، "الظل الرمادي" لبوتين هو اختراع الديموقراطية المزيفة و أحد أقرب مستشاريه الذي ساعده في الوصول إلى السلطة و في تركيز حكمه الفردي المطلق ، قبل أن يختفي فجأة عن الساحة السياسية ، و سنعرف في النهاية لماذا ؟.
نتعرف على فاديم بارانوف الغامض ، عبر سرده لطفولته ما بين جده البرجوازي و والده حيث كانا على النقيض من بعضهما البعض ، كيف تدرج في طفولته إلى الجامعة ثم أصبح مخرجًا ثم منتجاً لبرامج تلفزيون الواقع قبل أن يصبح ظل بوتين - القيصر ، و مستشاره السياسي قبل استقالته. لم يستطع أحد فصل الكذب عن الحقيقة . حتى التقاه الراوي الأساسي ذات ليلة ، حين دعاه إلى بيته النائي ، و أخبره بقصته .
تغرقنا هذه القصة في قلب القوة الروسية ، حيث كل شيء ي��ري بشكل جيد ، لكن عندما تسوء الأمور ، فإنها تسوء بشكل كبير حقاً .
لا يمكن الهروب من قدر الروس : أن يكونوا محكومين من إيفان الرهيب .
يستنتج بارانوف : لا يمكن لأي كتاب أن ��رتقي لمستوى لعبة السلطة الحقيقية .
السلطة كالشمس ، كالموت ، لا يمكن النظر إليها مباشرة ، خصوصاً في روسيا .
لم تظهر قوة و سلطة بوتين دفعة واحدة . في عام 1999م عندما كان وزيراً للدفاع في الحرب الشيشانية تم قصف العاصمة غروزني بوحشية تجعلك تتساءل من وراء هذا الحقد و هذه الاستراتيجية الدموية ، و قد استمر ذلك خلال عقود حتى الحرب على سوريا و ما فعلته القوات الروسية هُناك لا يُخفى على أحد .
يتخيل دا امبولي ما حدث للقيصر عندما سئل ، بعد قصف غروزني: ماذا تعتقد؟ هل سيزيد هذا النوع من الأعمال الأوضاع سوءاً ؟؟؟
بقي بوتين صامتاً لبرهة . و عندما استعاد الكلام لم يغير تعبيره ، لكن حضوره اتخذ وعياً مختلفاً ، كما لو أن جسمه قد غمر في وعاء آزوت سائل . كما لو أن الموظف الزاهد تحول إلى قائد ملائكة الموت !!"
في حوار بين بوتين و بارانوف سأله: هل تعتقد أن ستالين شعبيّ بالرغم من المجازر؟ أجاب أتظن الامر غير ذلك؟ أنت مخطئ . إنه شعبيّ بسبب المجازر . لأنه من عرف على الأقل أن يتعامل معهم كسارقين و خونة .
يفغيني زامياتين (1884/2/1-1937/3/10م) ، الصحافي و الروائي الروسي ، صاحب رواية "نحن" التي تصف دولة بوليسية و استبدادية في المستقبل، فهم أن ستالين ليس سياسياً بل فناناً . لقد تنافس زامياتين و ستالين خلال 20 عاماً. لم تكن قوتهما متناسبة إطلاقاً ، فمواد ستالين هي دم و لحم الرجال ، باختصار لقد أمتلك ستالين كل شيء بينما لم يمتلك زامياتين سوى قلمه ، فتم نفيه إلى باريس حيث توفي هُناك .
الرواية بها شخصيات كثيرة تم الدعس عليها بدم بارد من قبل بوتين - القيصر ، حالما انتهت المصالح فيما بينهما منهم رجل الأعمال الملياردير اليهودي الروسي بوريس بيريزوفسكي ، يُعتبر الكاتب هو الوجه الآخر المناقض للسياسات الروسية ، لذلك نحن أمام الوجه الآخر لبوتين ، ربما تكون أنت عزيزي القارئ 🤔😅
الترجمة كانت جميلة و سلسلة و متكاملة عابها أنه لم تتم ترجمة كل شيء فالكتاب كان كما القاموس يحتوي على معلومات تحتاج إلى شرح وفير ، لهذا احتجت الرجوع إلى جوجل كثيرًا جدًا مخافة أن تفوتني معلومة مهمة 🤓.
⭐️⭐️⭐️⭐️1/2 لــ الرابع وَ الخمسين من كُتُبْ 2023
November 7, 2023
جيدة الى حد ما
August 14, 2023
“Przygotowywałem tę książkę jako esej. Oprócz życia prywatnego głównego bohatera wszystkie wydarzenia są autentyczne.”* Powiedział autor w jednym z wywiadów, a ja zastanawiam się, czy tak wierna beletryzacja najnowszej historii Rosji ma w ogóle sens?
Głównym bohaterem i w dużej części narratorem “Maga” jest Wadim Baronow, fikcyjny kremlowski spindoktor, szara eminencja dworu Putina, który w rozmowie z zachodnim dziennikarzem, nad szklaneczką whisky, dokonuje wiwisekcji dwudziestu lat rządów Cara, tłumacząc meandry rosyjskiej polityki. Mamy więc sprint (książka liczy zaledwie 280 stron) przez wydarzenia, które ukształtowały dzisiejszą Rosję: szalona prywatyzacja pierwszej połowy lat 90’, zatonięcie Kurska, sprawa Chodorkowskiego, incydent z suką Koni, i tak dalej - całe the best of Putina, wszystko zgodnie z faktami.
“Ale w samym sercu władzy, a szczególnie rosyjskiej władzy, są elementy paradoksu, sprzeczności, irracjonalności, które mogła opisać tylko literatura” ** Nieprawda.Te paradoksy świetnie uchwyciło wielu dziennikarzy, reportażystów i pisarzy przed Da Empolim, jak choćby Krystyna Kurczab-Redlich, czy Steven Lee Myers i nie musieli się posuwać do tworzenia fikcyjnych bohaterów aby wprowadzić nas do kremlowskich salonów, nie znaczy to jednak, że książka jest słaba, jest tylko trochę… dla nikogo. Nie dostajemy bowiem w “Magu” nowego spojrzenia na putinowską Rosję, bo czy kogoś dziwi mentalność homo sowietikusów, czy dziwi tęsknota Rosjan do wielkiego mocarstwa kosztem małej wypłaty?
Ale nie każdy interesuje się Rosją. Tak, i być może zachodni czytelnik, oddalony o tysiące kilometrów od tego pierdolnika, który z ruskich rzeczy to kojarzy tylko piękną literaturę, wódka i matrioszki, znajdzie w “Magu” coś dla siebie, szczególnie, że literacko całkiem się broni, bo jest napisany lekko, i z sarkastycznym humorem, chociaż moim zdaniem, to wciąż po prostu esej polityczny “przebrany” za literaturę. Można, ale nie koniecznie.
*cytat zaczerpnięty z artykułu o autorze zamieszczonym na booklips.pl w dniu 02.08.23
** tamże
Głównym bohaterem i w dużej części narratorem “Maga” jest Wadim Baronow, fikcyjny kremlowski spindoktor, szara eminencja dworu Putina, który w rozmowie z zachodnim dziennikarzem, nad szklaneczką whisky, dokonuje wiwisekcji dwudziestu lat rządów Cara, tłumacząc meandry rosyjskiej polityki. Mamy więc sprint (książka liczy zaledwie 280 stron) przez wydarzenia, które ukształtowały dzisiejszą Rosję: szalona prywatyzacja pierwszej połowy lat 90’, zatonięcie Kurska, sprawa Chodorkowskiego, incydent z suką Koni, i tak dalej - całe the best of Putina, wszystko zgodnie z faktami.
“Ale w samym sercu władzy, a szczególnie rosyjskiej władzy, są elementy paradoksu, sprzeczności, irracjonalności, które mogła opisać tylko literatura” ** Nieprawda.Te paradoksy świetnie uchwyciło wielu dziennikarzy, reportażystów i pisarzy przed Da Empolim, jak choćby Krystyna Kurczab-Redlich, czy Steven Lee Myers i nie musieli się posuwać do tworzenia fikcyjnych bohaterów aby wprowadzić nas do kremlowskich salonów, nie znaczy to jednak, że książka jest słaba, jest tylko trochę… dla nikogo. Nie dostajemy bowiem w “Magu” nowego spojrzenia na putinowską Rosję, bo czy kogoś dziwi mentalność homo sowietikusów, czy dziwi tęsknota Rosjan do wielkiego mocarstwa kosztem małej wypłaty?
Ale nie każdy interesuje się Rosją. Tak, i być może zachodni czytelnik, oddalony o tysiące kilometrów od tego pierdolnika, który z ruskich rzeczy to kojarzy tylko piękną literaturę, wódka i matrioszki, znajdzie w “Magu” coś dla siebie, szczególnie, że literacko całkiem się broni, bo jest napisany lekko, i z sarkastycznym humorem, chociaż moim zdaniem, to wciąż po prostu esej polityczny “przebrany” za literaturę. Można, ale nie koniecznie.
*cytat zaczerpnięty z artykułu o autorze zamieszczonym na booklips.pl w dniu 02.08.23
** tamże
January 8, 2023
العمل يدور حول فاديم بارانوف ظل من الظلال الهامسة للقيصر "بوتين" و التي تؤثر و تؤطر للمشهد السياسي في روسيا في بيته بعد تقاعده من العمل السياسي و في مونولوج طويل يعيش من خلاله ذكريات طفولته و شبابه و قراءاته لتاريخ روسيا و الشخصية الروسية و علاقتها بالسلطة ، هذا المنولوج الممتد فعليا في ليلة بيضاء قضاها بارانوف مع كاتب فرنسي باحث عن كاتب آخر عاصر روسيا القيصرية و الاتحاد السوفياتي ستالينية هو "زامياتين" صاحب عمل تنبئ استشرافي هذا اللقاء ببرانوف كان عن طريق تدوينة أساسها اقتباس من عمل "زامياتين" ليكون اللقاء و لتكون جلسة البوح المطولة التي تستعرض بعدا زمنيا ممتدا من تاريخ روسيا كما اشرت أعلاه.
العمل يتخذ من شخصية بارانوف المتخيلة _المستمدة من شخصية واقعية قريبة من بوتين_ شاهد عصر و مدافع عن الديمقراطية بمفهومها الروسي و المحافظ على الروح الروسية المتوقدة للمواطن الروسي انه راسبوتين عصري متحضر راقي الحضور و معه يحاول كاتب العمل تسليط الضوء على المشهد الجيوسياسي للمنطقة خصوصا اننا حاليا نشهد على الحرب بين روسيا و أوكرانيا .
جلسة المونولوج أو البوح تنتهي بأسئلة مفتوحة من قبل بارانوف و حتى من قبلنا كقراء ماذا سيقع للكاتب الفرنسي الذي أمضى ليلة مع ساحر الكرملين و مخرج أحداثه الذي امتص ذكريات و تحليلاته ؟هل سيخرج ببساطة كما رأيناه في نهاية العمل "ليجد ندفا من الثلج يتساقط بهدوء " ؟ و الأهم ماذا سيحصل لروسيا وللعالم؟
النص هو عمل توثيقي في إطار روائي يقدم أطروحات سياسية و يقيم أفكارا إيديولوجية حول الدولة و السلطة.
العمل يتخذ من شخصية بارانوف المتخيلة _المستمدة من شخصية واقعية قريبة من بوتين_ شاهد عصر و مدافع عن الديمقراطية بمفهومها الروسي و المحافظ على الروح الروسية المتوقدة للمواطن الروسي انه راسبوتين عصري متحضر راقي الحضور و معه يحاول كاتب العمل تسليط الضوء على المشهد الجيوسياسي للمنطقة خصوصا اننا حاليا نشهد على الحرب بين روسيا و أوكرانيا .
جلسة المونولوج أو البوح تنتهي بأسئلة مفتوحة من قبل بارانوف و حتى من قبلنا كقراء ماذا سيقع للكاتب الفرنسي الذي أمضى ليلة مع ساحر الكرملين و مخرج أحداثه الذي امتص ذكريات و تحليلاته ؟هل سيخرج ببساطة كما رأيناه في نهاية العمل "ليجد ندفا من الثلج يتساقط بهدوء " ؟ و الأهم ماذا سيحصل لروسيا وللعالم؟
النص هو عمل توثيقي في إطار روائي يقدم أطروحات سياسية و يقيم أفكارا إيديولوجية حول الدولة و السلطة.
November 27, 2023
Die "Handlung" des Buches (eigentlich gibt es gar keine) ist ein bisschen unmotiviert, weil einfach jemand gebraucht wurde, der dem Monolog der Hauptperson zuhört. Von daher ist der Text, der gleichwohl stilistisch auf hohem künstlerischen Niveau daher kommt, eigentlich eher einem überdimensionierten Spiegel- Artikel gleich. Auf den ersten Blick erscheint es so, als habe man eine gut recherchierte und mit den üblichen Mitteln des Augstein- Journalismus ausgeschmückte Arbeit eines talentierten Journalisten vor sich, der es versteht, den vorkommenden Personen ein bisschen Charakter einzuhauchen und sie zu vermenschlichen. Das unterscheidet den Text sowieso von einem politikwissenschaftlichen Essay, wobei man da Empoli zugestehen muss, besser als ein Spiegel- Autor zu schreiben. Von daher also auf den ersten Blick "literarisch- ambitioniert".
Im Wesentlichen ist das keine Kritik, denn anders als einem Sachbuch folgt man dem Text durchaus gespannt, obwohl die Ereignisse nicht überraschen können, da sie samt und sonders bekannt sind und chronologisch dargeboten werden. Dafür hat man sie selten so gedrängt als "Herrschaftsform 'Putin'" vorgeführt bekommen, was durchaus überzeugt. Anders als im Journalismus üblich nimmt sich der Autor die Freiheit, seinem Protagonisten Einsichten über "Macht" und ihre Mechanik in den Mund zu legen, die von tiefer Einsicht zeugen. Schon deswegen sei das Buch auch denjenigen empfohlen, die - wie ich - meinen, Russland seit 1990 (und schon davor) aufmerksam verfolgt zu haben und mit den Ereignissen vertraut zu sein. Die Art, wie der Autor den langen Monolog gestaltet hat, gibt der Sache selbst durchaus eine stimmige (und deswegen literarische) Färbung, die über die Einsichten eines Politikwissenschaftsseminars hinaus reichen. Auf den zweiten Blick entfaltet sich der Text also doch als Literatur in einem Erkenntnissinne, der nur künstlerischer Gestaltung zukommt, auch wenn es zum "Roman" nicht ganz gereicht hat.
Interessant aus meiner Sicht, dass man dem Autor nicht den für solche Texte üblichen Vorwurf des "Putin- Verstehers" macht, denn die Vorgeschichte zu Putins Machtentfaltung beschreibt durchaus zutreffend die arroganten Fehler bzw. geopolitischen Planungen zur Demütigung und Einhegung Russlands, die heute so vehement geleugnet werden. Der Text "versteht" wirklich bzw. legt Verstehen nahe, indem er sich auch hier (und absolut entgegen dem Mainstream) an die Fakten hält, ohne dass Putin deswegen entschuldigt oder gar verherrlicht würde. Er erscheint nur eben nicht als "das Böse" schlechthin, sondern eher als jemand, der "Böses" im Sinne Machiavellis tut, also eigentlich (Macht-) Politisches. Wer das kritisiert, indem er "Moral" an die Stelle von "Politik" setzt, verkennt das Wesen von Macht, was Politik letztlich ist. Insofern Politik der Durchsetzung von Interessen (notwendig gegen andere Interessen) dient, ist sie immer "böse" und die Frage wäre nur, wieviel Gewalt zu ihrer Durchsetzung erforderlich ist oder billigend in Kauf genommen wird. Das eben ist Putins Part: Bei ihm erscheint die Macht nackt, ohne ihre in westlichen Demokratien üblichen Hüllen der Verschleierung (die allerdings in der Tat eine gewisse und durchaus begrüßenswerte Minderung der Folgen mit sich bringt). Insofern da Empoli das genau erfasst, kann er sich die üblich gewordenen plumpen Verurteilungen, kann er sich die ganze (pseudo-) moralische Empörung sparen und einfach zeigen, was ist. Ein unübersehbarer Vorteil des Buches.
Mutig auch die Darstellung der auf die "Orangene Revolution" und den "Maidan" folgenden bzw. ihnen vorausgehenden Ereignisse. Die USA werden als das benannt, was sie zweifelsfrei waren: Nämlich Drahtzieher eines am Ende blutigen Umsturzes, da ihnen der mit Mehrheit gewählte prorussische Janukowitsch nicht zusagte und sie stattdessen ihre Marionette installieren wollten, was sie dann gegen die Illusionen der EU (fuck EU- Nuland) auch gemacht haben. Ein durch und durch demokratisches Vorgehen also - "westliches"? Die Rezensionen auf Perlentaucher z.B. sparen diese Stellungnahmen einfach aus. Vielleicht keine schlechte Strategie, da das Buch so ein Bestseller bleiben kann, ohne dass die Mainstream- Meute darüber herfällt.
Kurz: Wer Putin als die Verkörperung allen Übels sieht und "den Westen" als die Sonnenseite, der braucht zu dem Buch nicht zu greifen. Oder er bzw. sie sollte das gerade deswegen tun, weil die Pseudo- Fiktion (viele Personen treten mit ihren wirklichen Namen auf) einen eigenen Sog entfaltet, der vielleicht nachdenklich machen kann. Schon, weil das Buch dieses Potential hat, sei es unbedingt empfohlen. Für fünf Punkte hätte es allerdings doch ein bisschen mehr als Fiktion und mithin als "Roman" daher kommen müssen. ;-)
Im Wesentlichen ist das keine Kritik, denn anders als einem Sachbuch folgt man dem Text durchaus gespannt, obwohl die Ereignisse nicht überraschen können, da sie samt und sonders bekannt sind und chronologisch dargeboten werden. Dafür hat man sie selten so gedrängt als "Herrschaftsform 'Putin'" vorgeführt bekommen, was durchaus überzeugt. Anders als im Journalismus üblich nimmt sich der Autor die Freiheit, seinem Protagonisten Einsichten über "Macht" und ihre Mechanik in den Mund zu legen, die von tiefer Einsicht zeugen. Schon deswegen sei das Buch auch denjenigen empfohlen, die - wie ich - meinen, Russland seit 1990 (und schon davor) aufmerksam verfolgt zu haben und mit den Ereignissen vertraut zu sein. Die Art, wie der Autor den langen Monolog gestaltet hat, gibt der Sache selbst durchaus eine stimmige (und deswegen literarische) Färbung, die über die Einsichten eines Politikwissenschaftsseminars hinaus reichen. Auf den zweiten Blick entfaltet sich der Text also doch als Literatur in einem Erkenntnissinne, der nur künstlerischer Gestaltung zukommt, auch wenn es zum "Roman" nicht ganz gereicht hat.
Interessant aus meiner Sicht, dass man dem Autor nicht den für solche Texte üblichen Vorwurf des "Putin- Verstehers" macht, denn die Vorgeschichte zu Putins Machtentfaltung beschreibt durchaus zutreffend die arroganten Fehler bzw. geopolitischen Planungen zur Demütigung und Einhegung Russlands, die heute so vehement geleugnet werden. Der Text "versteht" wirklich bzw. legt Verstehen nahe, indem er sich auch hier (und absolut entgegen dem Mainstream) an die Fakten hält, ohne dass Putin deswegen entschuldigt oder gar verherrlicht würde. Er erscheint nur eben nicht als "das Böse" schlechthin, sondern eher als jemand, der "Böses" im Sinne Machiavellis tut, also eigentlich (Macht-) Politisches. Wer das kritisiert, indem er "Moral" an die Stelle von "Politik" setzt, verkennt das Wesen von Macht, was Politik letztlich ist. Insofern Politik der Durchsetzung von Interessen (notwendig gegen andere Interessen) dient, ist sie immer "böse" und die Frage wäre nur, wieviel Gewalt zu ihrer Durchsetzung erforderlich ist oder billigend in Kauf genommen wird. Das eben ist Putins Part: Bei ihm erscheint die Macht nackt, ohne ihre in westlichen Demokratien üblichen Hüllen der Verschleierung (die allerdings in der Tat eine gewisse und durchaus begrüßenswerte Minderung der Folgen mit sich bringt). Insofern da Empoli das genau erfasst, kann er sich die üblich gewordenen plumpen Verurteilungen, kann er sich die ganze (pseudo-) moralische Empörung sparen und einfach zeigen, was ist. Ein unübersehbarer Vorteil des Buches.
Mutig auch die Darstellung der auf die "Orangene Revolution" und den "Maidan" folgenden bzw. ihnen vorausgehenden Ereignisse. Die USA werden als das benannt, was sie zweifelsfrei waren: Nämlich Drahtzieher eines am Ende blutigen Umsturzes, da ihnen der mit Mehrheit gewählte prorussische Janukowitsch nicht zusagte und sie stattdessen ihre Marionette installieren wollten, was sie dann gegen die Illusionen der EU (fuck EU- Nuland) auch gemacht haben. Ein durch und durch demokratisches Vorgehen also - "westliches"? Die Rezensionen auf Perlentaucher z.B. sparen diese Stellungnahmen einfach aus. Vielleicht keine schlechte Strategie, da das Buch so ein Bestseller bleiben kann, ohne dass die Mainstream- Meute darüber herfällt.
Kurz: Wer Putin als die Verkörperung allen Übels sieht und "den Westen" als die Sonnenseite, der braucht zu dem Buch nicht zu greifen. Oder er bzw. sie sollte das gerade deswegen tun, weil die Pseudo- Fiktion (viele Personen treten mit ihren wirklichen Namen auf) einen eigenen Sog entfaltet, der vielleicht nachdenklich machen kann. Schon, weil das Buch dieses Potential hat, sei es unbedingt empfohlen. Für fünf Punkte hätte es allerdings doch ein bisschen mehr als Fiktion und mithin als "Roman" daher kommen müssen. ;-)
March 21, 2024
Informativ wie ein Sachbuch und eigentlich irgendwie ein biographischer Roman.
Überraschend flüssig und schnell habe ich dieses Buch gelesen, nebenher viel gegoogelt.
Überraschend flüssig und schnell habe ich dieses Buch gelesen, nebenher viel gegoogelt.
January 5, 2023
Qui est celui que l’on surnomme Le mage du Kremlin ? Qui susurait à oreille du Tsar ?
Le narrateur le rencontre par hasard, après avoir cité Zamiatine dans un post sur un réseau social. Il écoutera toute une nuit le récit de Vadim Baranov, metteur en scène, puis producteur d’émission de télé-réalité avant de devenir l’éminence grise de Poutine.
J’ai aimé que l’auteur précise avant de commencer que son roman était inspiré de faits et de personnages réels à qui il a prêté une vie privée et des propos imaginaires. Il s’agit néanmoins d’une véritable histoire russe.
J’ai aimé la vision de Vadim sur la société russe et son fonctionnement, le choc de la fin de l’URSS, et le rapport si particulier à la patrie.
J’ai découvert que c’était Berezorvsky, un homme d’affaire et premier oligarque, qui était allé cherché Poutine à la FSB pour lui servir d’homme de paille. Mais il n’avait pas réellement vu l’homme sous le masque de l’espion, ce qui lui fut fatal.
L’auteur m’a fait voir une société et un Etat dominé par les passions et non par la raison.
J’ai trouvé les perspectives d’avenir de Vadim bien tristes, où l’homme imparfait sera supplanté par la machine pour surveiller son prochain (ceci-dit, cela est déjà le cas en Chine).
Un roman quelque peu politique qui explique les ressorts de la pensée russe excessive et sans logique.
Un éclairage passionnant sur les tragiques actualités.
Quelques citations :
Ils avaient grandi avec une patrie et se retrouvaient soudain dans un supermarché. (p.87)
Poutine est un tchékiste, Vadia : de la race la plus féroce, celle qui ne fume ni ne boit. Ce sont les pires parce qu’ils cultivent les vices les plus cachés. (p.131)
Le moteur primordial dont il faut tenir compte reste la colère. Vous, les Occidentaux bien-pensants, croyez qu’elle peut être absorbée. Que la croissance économique, le progrès de la technologie et, que sais-je, les livraisons à domicile et le tourisme de masse feront disparaitre la rage du peuple qui plonge ses origines même dans les racines de l’humanité. Ce n’est pas vrai : il y aura toujours des déçus, des frustrés, des perdants, à chaque époque et dans n’importe quel régime. Staline avait compris que la rage est une donnée structurelle. (…) C’est un des courant de fond qui régisse la société. (p.155-156)
deux choses que les Russes demandent à l’Etat : l’ordre à l’intérieur et la puissance à l’extérieur. (p.162)
Le risque que la troupe, au lieu de tirer sur la foule, se solidarise avec elle est l’éternelle menace qui pèse sur tout pouvoir. (p.270)
Mais Facebook est allé beaucoup plus loin. Les Californiens ont dépassé tous les rêves des vieux bureaucrates soviétiques. Il n’y a pas de limites à la surveillance qu’ils ont réussi à instaurer. (p.272)
L’image que je retiendrai :
Celle de la vieille bibliothèque dans laquelle discutent Vadim et le narrateur, avec un feu de cheminée et des fauteuils confortables, toutes choses qui auraient dû disparaitre avec les soviets.
https://alexmotamots.fr/le-mage-du-kr...
Le narrateur le rencontre par hasard, après avoir cité Zamiatine dans un post sur un réseau social. Il écoutera toute une nuit le récit de Vadim Baranov, metteur en scène, puis producteur d’émission de télé-réalité avant de devenir l’éminence grise de Poutine.
J’ai aimé que l’auteur précise avant de commencer que son roman était inspiré de faits et de personnages réels à qui il a prêté une vie privée et des propos imaginaires. Il s’agit néanmoins d’une véritable histoire russe.
J’ai aimé la vision de Vadim sur la société russe et son fonctionnement, le choc de la fin de l’URSS, et le rapport si particulier à la patrie.
J’ai découvert que c’était Berezorvsky, un homme d’affaire et premier oligarque, qui était allé cherché Poutine à la FSB pour lui servir d’homme de paille. Mais il n’avait pas réellement vu l’homme sous le masque de l’espion, ce qui lui fut fatal.
L’auteur m’a fait voir une société et un Etat dominé par les passions et non par la raison.
J’ai trouvé les perspectives d’avenir de Vadim bien tristes, où l’homme imparfait sera supplanté par la machine pour surveiller son prochain (ceci-dit, cela est déjà le cas en Chine).
Un roman quelque peu politique qui explique les ressorts de la pensée russe excessive et sans logique.
Un éclairage passionnant sur les tragiques actualités.
Quelques citations :
Ils avaient grandi avec une patrie et se retrouvaient soudain dans un supermarché. (p.87)
Poutine est un tchékiste, Vadia : de la race la plus féroce, celle qui ne fume ni ne boit. Ce sont les pires parce qu’ils cultivent les vices les plus cachés. (p.131)
Le moteur primordial dont il faut tenir compte reste la colère. Vous, les Occidentaux bien-pensants, croyez qu’elle peut être absorbée. Que la croissance économique, le progrès de la technologie et, que sais-je, les livraisons à domicile et le tourisme de masse feront disparaitre la rage du peuple qui plonge ses origines même dans les racines de l’humanité. Ce n’est pas vrai : il y aura toujours des déçus, des frustrés, des perdants, à chaque époque et dans n’importe quel régime. Staline avait compris que la rage est une donnée structurelle. (…) C’est un des courant de fond qui régisse la société. (p.155-156)
deux choses que les Russes demandent à l’Etat : l’ordre à l’intérieur et la puissance à l’extérieur. (p.162)
Le risque que la troupe, au lieu de tirer sur la foule, se solidarise avec elle est l’éternelle menace qui pèse sur tout pouvoir. (p.270)
Mais Facebook est allé beaucoup plus loin. Les Californiens ont dépassé tous les rêves des vieux bureaucrates soviétiques. Il n’y a pas de limites à la surveillance qu’ils ont réussi à instaurer. (p.272)
L’image que je retiendrai :
Celle de la vieille bibliothèque dans laquelle discutent Vadim et le narrateur, avec un feu de cheminée et des fauteuils confortables, toutes choses qui auraient dû disparaitre avec les soviets.
https://alexmotamots.fr/le-mage-du-kr...
March 4, 2023
“O Mago do Kremlin” (2022), de Giuliano da Empoli, é um romance histórico-político centrado num dos mais relevantes focos da cena política global atual — que domina não só as atenções políticas mas as de toda a sociedade —, e que é o esforço de manutenção do Imperialismo Russo. Empoli é professor de Ciência Política na Sciences-Po, em Paris, é presença assídua nos média italianos e franceses como comentador de política, tendo escrito mais de uma dezena de livros de ensaio, sendo este o seu primeiro romance. O livro ganhou o Grande Prémio de Ficção da Academia Francesa 2022 e foi finalista do prémio Goncourt 2022. Esta breve apresentação será suficiente para dar conta da relevância do livro, mas não quero deixar de dizer que está muito bem escrito; e que a ficção apresenta um enorme nível de verossimilhança.
Continua com links no blog: https://virtual-illusion.blogspot.com...
Continua com links no blog: https://virtual-illusion.blogspot.com...
Displaying 1 - 30 of 676 reviews